Psihopedagogia apartine programelor psiho-educationale de grup având ca obiective mai importante: recunoasterea si întelegerea simptomelor schizofreniei, constientizarea necesitãtii unui tratament de lungã duratã precum si recunoasterea efectelor secundare ale terapiei neuroleptice.
Grupul de psihopedagogie se desfãsoarã continuu din aprilie 1998, dupã amiaza, odatã pe sãptãmânã în cadrul Clinicii Psihiatrice Timisoara. Pânã în prezent au participat la grup 110 pacienti cu diagnosticul de schizofrenie în diverse stadii evolutive, unii internati iar altii externati în bunã remisiune, care au continuat sã participe constant. Dintre rezultatele obtinute subliniem o mai bunã calitate a compliantei pacientilor, o deschidere mai mare spre comunicare si spre stabilirea de relatii de prietenie între participantii la grup, precum si o mai bunã insertie socialã: reluarea studiilor, a activitãtii profesionale, iar pentru cei pensionati proiecte viabile de viitor.
Cuvinte cheie: psihopedagogie, compliantã, schizofrenie.

Abstract

Psycho-pedagogy is part of group psycho-educational programs and its most important objectives are: a) recognition and understanding schizophrenia's symptoms; b) becoming aware of the necessity of long-term treatment; c) recognition of neuroleptic treatment side effects.

The psycho-pedagogy group joins weekly in the afternoon in Timisoara Psychiatric Clinic since April 1998. Till now a number of 110 schizophrenic patients with different stages of evolution have been participating. Some of them are inpatients; others are outpatients with good remission who continued to participate constantly. From the obtained results the most important are: a) a higher compliance of the patients; b) a better disposability for communication and for friendship relations among group members; c) a better social insertion (i.e. recommencing of studies, of professional activity and, for retired patients, viable future projects).

Key words: psycho-pedagogy, compliance, schizophrenia.

Clinica de Psihiatrie „Eduard Pamfil“, UMF Timisoara


Complianta pacientului psihic este consideratã ca fiind unul din factorii importanti în tratamentul pe termen lung al bolilor psihice. Absenta compliantei este factorul hotãrâtor în esecurile terapeutice.

Pacientul compliant se caracterizeazã prin:
- aderarea la tratamentul prescris;
- respectarea dozei si a frecventei recomandate (R.J. Campbell, 1989).

În acceptiunea lui Frank J. si Ayd Jr. (1995), complianta reprezintã mãsura în care comportamentul bolnavului (luarea medicatiei, respectarea dietei, schimbarea stilului de viatã) coincide cu recomandarea medicalã. Aceiasi autori afirmã cã complianta nu depinde de caracteristicile demografice (vârstã, sex, statut marital, profesie, etc.), ci mult mai probabil de caracteristicile medicului curant (entuziasm, permisivitate, vârstã, experientã, timpul petrecut cu pacientul, promptitudine).

Complianta poate fi influentatã de durata tratamentului, de numãrul de prize pe zi si de cost (Bleandonu, 1989, Dehelean s.a.).

Mãsurarea compliantei poate fi directã, prin determinarea concentratiei sanguine a medicamentului prescris si indirectã prin mãsurarea tabletelor rãmase dupã prescriptia anterioarã (din mai multe motive metoda este nerelevantã).

Complianta nu este o problemã doar a psihiatriei, ea priveste aproape toate disciplinele medicale, si implicit se pune problema modalitãtilor de crestere a compliantei. În psihiatrie pot fi aduse în discutie programele psiho-educationale care au ca obiectiv, printre altele, si cresterea compliantei. Desigur, se mai pune problema dacã doar experienta internãrilor influenteazã cresterea compliantei sau si constientizarea si întelegerea bolii printr-un program educational.

Atât medicii psihiatri, cât si pacientii pot avea opinii diferite în legãturã cu complianta.

Am fãcut legãtura între compliantã si psihopedagogie pentru cã în Clinica Psihiatricã Timisoara se desfãsoarã un program psiho-educational sub denumirea de Psihopedagogie din aprilie 1998 în mod constant, odatã pe sãptãmânã, dupã-amiaza.

Dintre obiectivele mai importante ale psihopedagogiei, citãm:
recunoasterea si întelegerea simptomelor schizofreniei;
constientizarea necesitãtii unui tratament de lungã duratã;
recunoasterea efectelor secundare ale medicatiei neuroleptice;
cresterea compliantei;
autonomizarea pacientului.

Grupul de psihopedagogie cuprinde în medie 10-12 pacienti cu diagnosticul de schizofrenie, în stadii evolutive diferite.

Participarea la grup este numai cu acceptul pacientului, cu libertatea acestuia de a iesi oricând crede cã nu se simte bine. Pânã în prezent au participat 110 pacienti. Temele de discutie sunt centrate pe schizofrenie si în mod special pe simptome si tratament.

Punctul de plecare este experienta trãitã de pacient, care ulterior este decodatã si definitã în simptome la nivelul de întelegere al grupului.

Fiecare pacient dupã ce si-a descris experienta de boalã, ascultã comentariile celorlalti pacienti, care de multe ori îsi recunosc propriile trãiri si pot aduce completãri pe care de multe ori le „omit“ în discutia cu medicul curant.

Moderatorul grupului este un psihiatru format; mai participã la grup rezidenti interesati de problemã. Rolul moderatorului este de a dirija discutiile spre obiectivele propuse, de a evita trenarea unor teme care s-au banalizat, de a evita discutiile prea aprinse care se ivesc uneori si de a înviora atmosfera ori de câte ori este cazul.

Temele de discutie sunt variate, unele propuse de moderator: halucinatiile, delirul, sindromul de transparentã-influentã, depersonalizarea, anxietatea, depresia, medicatia neurolepticã - efecte principale si secundare prin prezentarea medicamentelor pentru a putea fi recunoscute de pacienti.

Multe teme au fost propuse de pacienti: cauzele bolii, relatiile afective cu pãrintii, modalitãtile de internare, experientele de boalã trãite si fenomenele paranormale, instruirea pãrintilor.

De obicei pacientii internati sunt principalii beneficiari. Dintre acestia unii rãmân fideli grupului si participã si dupã externare, în stare de remisiune.

Faptul cã se întâlnesc pacienti cu stadii diferite de boalã, unii cu mai multe internãri, este benefic pentru cei care nu au încã experienta bolii.

Durata medie de participare este de 4-6 sãptãmâni, dar putem afirma cã existã asa-numitii „fideli“ care participã aproape constant (cam 4-5).

În cursul discutiilor a apãrut spontan de mai multe ori, din partea pacientilor, remarca deosebitã cã tratamentul nu trebuie sã fie întrerupt. Multi au afirmat cã au ajuns în spital pentru cã si-au întrerupt tratamentul.
Problema compliantei este un obiectiv al psihopedagogiei, dar ea nu a apãrut niciodatã ca un imperativ în discutie. Pacientii au fost cei care au impus-o ca necesitate. Programul psiho-educational nu are încã modele de mãsurare a eficientei, de tipul unor evaluãri cantitative.

Existã indicatori indirecti ai eficientei sau ineficientei.

Programul nu are numai succese, ci si insuccese. Mentionãm câteva dintre acestea:
participarea doar la una sau douã sedinte;
incapacitatea de a urmãri discutiile;
sedarea si somnolenta;
afirmatia cã discutiile „fac rãu“;
negarea bolii si neacceptarea tratamentului.

La pacientii externati, în remisiune, am observat reticentã dupã mai multe participãri, explicatã ca disconfort în a-si reaminti boala. Cu toate acestea, am observat urmãtoarele schimbãri pozitive:
recunoasterea experientelor ca fiind simptome de boalã, pe care le-au trãit aproape identic si altii;
cunoasterea schemei de tratament si a efectelor secundare extrapiramidale;
acceptarea cã tratamentul trebuie sã fie urmat o perioadã lungã;
compliantã bunã la o parte din pacienti;
acceptarea reinternãrii în momentele critice fãrã o interventie fermã din partea familiei;
deschiderea spre discutii a multor pacienti care de regulã vorbeau putin;
stabilirea unor relatii de prietenie, cu întâlniri în afara programului psiho-educational;
cresterea intereselor pentru evolutia celorlalti participanti la grup;
reluarea activitãtilor anterioare la unii pacienti (a studiilor, activitãtii profesionale);
reaparitia simtului umorului.

Chiar dacã nu reusim sã obtinem o compliantã bunã la toti pacientii care au participat la grupul de psihopedagogie, dintr-un optimism propriu specialitãtii, ne spunem mereu cã pentru cei care acceptã boala si luptã cu ea si îsi urmeazã tratamentul, meritã sã continuãm programul psiho-educational.

Bibliografie
1. Bleandonu G. (1989) Psychoterapie de groupe autres que le psychodrame, Encycl. Med. Chir. (Paris-France), Psychiatrie 37817 AI110, 5: 3.
2. Campbell R.J. (1989) Psychiatric Dictionary, 6th Edition, Oxford University Press, 143.
3. Dehelean P., Zãrie G., Babos D., Sabãu D., Onitã D., Dehelean L. Psihopedagogia ca experientã în recuperare (sub tipar).
4. Frank J., Ayd Jr. (1995) Lexicon of Psychiatry Neurology and the Neuroscience, Wiliaros and Wiliams, Baltimore.
5. Vinogradov S., Yalom I.D. (1989) Concise guide to group psychotherapy, American Psychiatric Press, Washington, London.

Nu exista niciun comentariu.