Categorii

Editii

DIMENSIUNEA ETICA - Ion VIANU

Ion VIANU

Generatia mea de psihiatri, care tocmai a predat stafeta, a edificat - prin contributii prestigioase sau printr-o munca obscura de fiecare zi - opera de iesire a psihiatriei din campul dogmatismului. In deceniul saizeci, cand ne incepeam noi activitatea, exista o mare polaritate in domeniul interpretarii patogeniei bolilor psihice cu consecinte pe planul atitudinilor terapeutice. Pe de o parte, psihogeneza facea furori, cu multiplele scoli si "biserici", din care cea psihanalitica nu era, cu certitudine, cea mai putin agresiva; pe de alta, psihiatria biologica se anunta ca o mina inepuizabila de promisiuni. Patru decenii mai tarziu - dar tendinta s-a schitat de mult, inca din anii saptezeci – e clipa unui scepticism luminat, dominat de postulatul <<a–teoretic>> al clasificarilor internationale. Pe de alta parte, razboiul scolilor a devenit, daca-mi pot ingadui s-o spun, un razboi rece. Raspantiile interdisciplinare sunt dirijate de semafoare ce fac ciocnirile rare - si benigne ca efecte. Imi amintesc cu jena usoara superioritate pe care o afisam la sfarsitul anilor saizeci cand prof. Branzei (care ramane in perspectiva una din figurile cele mai atasante ale breslei noastre) ne recomanda cu insistenta abordul bio-psiho-social in psihiatrie. Si totusi el avea dreptate. Nu optiunea dogmatica a facut ca progresele disciplinei sa devina evidente, ci vointa de a nu face din pacient ostatecul optiunilor dogmatice. Daca psihiatria este azi mai eficace si mai umana este pentru ca ne-am concentrat asupra umanizarii institutiilor, pentru ca accentul principal a stat pe combaterea realitatii azilare. Cand acest indemn a ramas litera moarta, schimbarea nu s-a produs sau a ramas nesemnificativa. Privind inapoi la triada: bio-psiho-social imi spun ca noi am trecut pe langa formularea unui alt principiu care, cred, este chemat sa joace un rol insemnat in viitor: aspectul etic.

Cand vorbesc despre "Etic" nu ma refer la exigentele deontologice ale profesiei (fireste lor trebuie sa li se acorde importanta cuvenita). Ceea ce cred este ca in patogeneza maladiei mintale intervine, daca nu intotdeauna cel putin cu o frecventa semnificativa, o lezare a demnitatii umane. S-a insistat asupra rolului abuzurilor sexuale in copilarie ca element generator al unei multimi de tulburari psihice la varsta adulta. Cu cat cautam mai des in anamneza pezenta acestui factor, ascuns adesea - prin fenomenul atat de cunoscut al culpabilitatii resimtite de victima - cu atat il regasim mai des. Dar abuzul sexual nu este singura agresiune aspra demnitatii umane. Sper ca acest tip de reflectie va fi curand dezvoltat cum se cuvine, dar de pe acum trebuie sa spun ca maxima kantiana dupa care Omul nu trebuie sa fie niciodata mijloc ci scop in sine este chemata sa aiba cea mai larga aplicare in ingrijirea bolnavului mintal.

Psihiatria nu a fost intotdeauna nevinovata de manipularea constiintelor si de opresiunile de toate tipurile. Prea adesea, de pilda, a fost un instrument in mana unor familii care voiau sa-si ascunda mostenitorii nedemni. Statul totalitar nu s-a sfiit nici el sa utilizeze psihiatria pentru scopuri politice si politienesti. Majoritatea psihiatrilor a rezistat, dar sistemul a avut fisuri. Azilul, inoportun rebotezat "Spital psihiatric" cand nu totdeauna merita aceasta inaltare in grad, este un alt generator de nedemnitate umana. Nu putem uita ca ingriijrea pacientilor psihiatrici nu are drept scop primordial perpetuarea si dezvoltarea institutiei, ci binele celor ingrijiti. Acesta e adeseori, dar nu totdeauna cazul. Pentru a tine cumpana dreapta trebuie sa tinem seama si de faptul ca lucrul in spitalele psihiatrice este el insusi generator de depresie. Cu cat conditiile de munca sunt mai grele, cu atat personalul insusi devine psihologiceste mai vulnerabil. Este atins si el in sentimentul de demnitate. Una din reactiile posibile la aceasta degradare este o anume impietrire psihica. Printr- o reactie de aparare fireasca vom avea tendinta sa nu mai vedem ce nu putem suporta sa vedem. Consecinta va fi ca lucrurile vor merge si mai rau. Se intra intr-un cerc vicios din care cu anevoie se mai poate iesi. Lucrul cel mai rau ce se poate intampla unei echipe psihiatrice este sa fie atinsa de depresie. Depresia institutionala nu este numai suma depresiilor membrilor unei echipe, ci un fenomen colectiv; lipsa de mijloace genereaza lipsa de vointa de-a iesi din situatia dificila in care se gaseste echipa; duce la o extrema simplificare a actelor de ingrijire si, in cele din urma, la indiferenta. Intolerabilul nu poate fi tolerat. Deci vom sfarsi prin a nu-l mai vedea. Jim Birley, profesor emerit al Clinicii Maudsley, fost presedinte al Royal College of Medecine a tinut odata o conferinta: <<Cum sa faci lucruri mari cu bani putini>>. Nu cred s-o fi spus atunci dar, aducandu-mi aminte de acea prelegere, mi se pare ca numai neuitand niciodata ca omul este un scop in sine gasim calea spre reusita, chiar si in conditii grele. Combaterea depresiei institutionale este prima si cea mai de seama obligatie pe care o au cei ce raspund de psihiatrie. Eforturile educative la toate nivelele de integrare profesionala fac parte din aceasta psiho-pedagogie.

Mi se pare, de asemenea, important ca cei ce lucreaza in conditii de izolare, departe de centrele universitare, sa nu aiba impresia ca sunt singuri, sa simta ca sunt integrati intr-o echipa mai mare, in universul psihiatriei, o psihiatrie care merge totusi inainte; nu cu pasul rapid si elegant al altor specialitati, ci chinuindu- se, victima a complexitatii obiectului ei dar si a unor prejudecati sociale defavorabile. Terapia psihotropa este un element de progres, dar si o primejdie; tocmai pentru ca poate da iluzia ca se aplica unui pacient - obiect. Ea poate genera un sentiment de neputinta si in lipsa medicamentului: devreme ce nu exista medicamentul nu putem face nimic. Principiul etic al omului ca scop in sine ne va ajuta sa depasim si aceasta situatie de dizgratie medicala, ceea ce nu exclude catusi de putin cautarea unor solutii de iesire din penurie. Psihiatria romaneasca e angajata intr-un ireversibil proces de reforma. Diversitatea experientelor ce se fac, pluralismul autentic de care da dovada este si garantia succesului, pe termen lung sau mediu. Formularea exigentei etice, vazuta in aspectul ei cel mai concret de interpretare si corectare a suferintei mintale merge in acest sens.