Categorii

Editii

Euthanasia - Current Controversy (I) / Eutanasia - Controverse actuale (I) - Radu Teodorescu, Elena Calinescu

EUTHANASIA – CURRENT CONTROVERSY (I)

EUTANASIA – CONTROVERSE ACTUALE (I)

 

Elena Călinescu 1, Radu Teodorescu 2

                                                                       

 

INTRODUCERE

 

            Eutanasia, noţiune şi metodă, a suscitat din antichitate şi până în zilele noastre numeroase discuţii cu implicaţii filozofice, psihologice, medicale, juridice, morale, religioase etc.

In spaţiul public discursul este polarizat între cei care consideră grosso modo că dacă omul are dreptul la viaţă, are şi dreptul la moarte şi cei care consideră viaţa ca fiind un dat care transcende controlul uman. De multe ori argumentele sunt distorsionate fie de opţiunile ideologice ale combatanţilor, fie de maniera în care acestea sunt exprimate. Cel mai frecvent „apărătorii vieţii” recurg la amintirea nazismului pentru a face imposibilă orice discuţie. Acest tip de etichetă compromite adversarii înainte ca aceştia să-şi fi exprimat punctul de vedere şi face de fapt imposibilă o dezbatere.

Definiţia şi terminologia eutanasiei a cunoscut mai multe schimbări în decursul diverselor etape istorice.

            Termenul “euthanasia” (“moarte uşoară”) provine din limba greacă, din “eu” ca element de compunere, care exprimă ideea de bine, bun, perfect, uşor şi “thanatos”, care înseamnă moarte.

            Dicţionarele enciclopedice definesc “eutanasia”, ca: moarte, fără suferinţă, provocată intenţionat unui bolnav incurabil, în faza terminală, pentru a-i curma o suferinţă grea şi prelungită.

 

CLASIFICARE. TERMINOLOGIE. CONCEPTE

 

In literatura de specialitate, eutanasia a fost clasificată în funcţie de două criterii:

-acordul pacientului (voluntară, nonvoluntară şi involuntară)

-modul şi mijloacele de realizare (eutanasia activă şi pasivă)

Acordul pacientului exprimă voinţa sa, arată dacă este sau nu este o persoană competentă,

adică, dacă are sau nu are capacitatea de exprimare liberă a consimţământului informat (informare şi înţelegere a realităţii diagnosticului şi prognosticului bolii sale şi a alternativelor de îngrijre); de asemenea, se are în vedere ca pacientul să nu prezinte o simptomatologie depresivă tratabilă.

Modul şi mijloacele de realizare se referă la modul în care acţionează medicul, fie  prin mijloace active (prin recurgere la un procedeu tanatogen), fie prin neinstituirea ori limitarea, întreruperea unor măsuri terapeutice.

In funcţie de criteriile mai sus menţionate, eutanasia poate fi:

-Eutanasia activă voluntară constă în provocarea morţii, în mod deliberat, prin mijloace active, unui bolnav incurabil, în stadiu terminal, la solicitarea acestuia, pentru a evita o suferinţă grea şi prelungită.

In cazul în care starea persoanei nu permite obţinerea unui consimţământ informat, o cerere publică anterioară este asimilată eutanasiei voluntare.

            -Eutanasia activă non-voluntară (în limba română, poate ar fi mai corect, “eutanasia activă nevoluntară”) constă în provocarea morţii, în mod deliberat, prin mijloace active, unui bolnav incurabil, în stadiu terminal, la care starea psihică nu permite obţinerea unui consimţământ informat, pentru a evita o agonie şi o suferinţă grea şi prelungită.

In absenţa unei cereri publice anterioare a pacientului, cazurile în care pentru întreruperea vieţii, consimţământul este acordat de familie sau este obţinut printr-o hotărâre judecătorească sunt asimilate eutanasiei non-voluntare.

 

            -Eutanasia involuntară: persoana, deşi este capabilă să-şi exprime consimţămantul sau să refuze eutanasia, nu este consultată în acest sens sau chiar se ignoră voinţa sa exprimată de a refuza eutanasia (sunt cazuri rare, de regulă, întâlnite în caz de război, calamităţi naturale etc. cu multe victime, când ajutorul medical este concentrat asupra persoanelor cu şanse de supravieţuire, în defavoarea persoanelor grav rănite, la care moartea poate surveni în următoarele minute sau ore).

-Eutanasia pasivă constă în neinstituirea sau întreruperea tratamentului intensiv, întreruperea aparatelor de susţinere a funcţiilor vitale (a funcţiilor inimii şi plămânilor), a alimentaţiei şi administrării de lichide prin sondă la un pacient incurabil, în stadiu terminal cu intenţia deliberată de a-i grăbi moartea. Eutanasia pasivă (letting die, mercy dying) se aplică în cazul pacienţilor incurabili, în stadii terminale, în care oricum moartea naturală va surveni în curând. Menţionăm că, îngrijirile minime, de confort sunt păstrate.

Această procedură se aplică pacienţilor cu stare vegetativă persistentă, cu leziuni cerebrale importante, care se află în comă din care nu-şi vor mai reveni. “Coma depăşită” sau “coma areactivă” dacă durează mai mult de o săptămână se numeşte “stare vegetativă persistentă” (PVS-Persistent Vegetative State). Bolnavilor în “comă depăşită” sau în “comă areactivă” sau în “stare vegetativă persistentă”, le sunt menţinute funcţiile vitale prin asistenţa artificială a funcţiilor inimii şi plămânilor,  prin alimentaţie artificială etc. Se apreciază că, după 6 luni de comă areactivă (stare vegetativă persistentă) nu mai sunt şanse de ameliorare. (1).

Asociaţia Medicală Mondială la a 41-a Adunare Generală (Hong Kong, 1989) estimează la 12 luni durata de observare, în cazul unei come areactive (PVS). Decizia unui medic (sau a unei comisii medicale) de a sista procedurile de reanimare şi de menţinere a funcţiilor vitale, în cazul unei come areactive (PVS), trebuie să fie bine judecată, într-un context medical, juridic şi etic (1).

 

In prezent, câţiva termeni cunosc o largă circulaţie internaţională.

 

-Termenul “deliverance” a fost folosit prima dată de Mary Rose Barrington, avocat la Curtea Supremă de Justiţie a Angliei pentru a marca intenţia celor care susţineau eutanasierea, din “milă”, din “compasiune”, a persoanelor în vârstă.(2).

           

In prezent, din ratiuni idelogice, se vehiculează termenii sinonimi: “mercy killing” (cu sensul de “uciderea din milă, din compasiune) şi “deliverance” sau “self-deliverance” (cu sensul de “eliberare”, “izbăvire”, “sinucidere raţională”).

 

-“Suicidul asistat”, cineva, de obicei, un doctor, un membru al familiei, un prieten apropiat asigură unei persone, în faza terminală a unei boli incurabile, cunoştinţe şi mijloace de a-şi lua propria viaţă; îl asistă şi îl ghidează în punerea în aplicare, până la capăt, a procedurii de a-şi sfârşi viaţa, fara insa a interveni nemijlocit. Daca intervine se vorbeste de eutanasie.(3).

 

-“Medicul care asistă suicidul” (“PAS” – “Physician Assisted Suicide”) acţionează direct pentru a determina moartea unei persoane, în faza terminală a unei boli incurabile, de obicei, prin injectarea unei substanţe letale. (4)

 

-“Ajutorul acordat în moarte” (“Aid-In-Dying”) implică cel puţin trei proceduri: 1) sistarea procedurilor de menţinerea a funcţiilor vitale prin asistenţa artificială a funcţiilor inimii, plămânilor, rinichilor etc. 2) asigurarea, la solicitarea persoanelor cu boli incurabile, în faza terminală, cu cunoştinţe şi mijloace pentru a-şi putea lua viaţa, 3) provocarea activă a morţii, unui pacient cu o boală incurabilă, în faza terminală, de obicei, prin injectarea unei substanţe letale sau prin asfixie (cu monoxid de carbon).(4).

 

-“Ingrijirea paliativă” (numită şi “îngrijirea de comfort”) constă în îngrijirea activă şi totală a pacienţilor ce au o boală incurabilă, într-o fază avansată (terminală); scopul  este de a

înlătura durerea, de a alina simptomele supărătoare şi de a menţine cel mai înalt nivel posibil de calitate a vieţii pe perioada în care va mai trăi pacientul; scopul nu este de a amâna sau a grăbi moartea.

 

-“Eugenia”, în sens larg, este definită ca: “ansamblul măsurilor medicale şi sociale destinate ameliorării speciei umane”. Termenul provine din limba greacă, din “eu” ca element de compunere, care exprimă ideea de bun, bine, perfect şi “gennan”, care înseamnă zămislire, reproducere, creştere.

 

- „Incăpăţânare terapeutică” continuarea menţinerii artificiale a vieţii în condiţiile în care nu există nici o perspectivă rezonabilă a ameliorării stării subiectului. Ea a fost condamnată de Papa Pius al XII-lea care a fost unul din liderii religioşi care s-a preocupat de aceste probleme. In acceaşi luare de poziţie Papa considera ca fiind etică folosirea de medicamente impotriva durerii chiar daca acestea scurtează viaţa persoanei. (5)

 

 

ISTORIC

 

Menţinerea vieţii prin mijlocace medicale sau sprijinul acordat pentru  a muri au fost probleme care au suscitat opinii contradictorii încă din antichitate. Platon (427-347 î.e.n.), în statul ideal imaginat de el, considera că, “nu trebuie să prelungim viaţa unui invalid, deoarece, aceasta nu foloseşte nici lui, nici statului”. (5)

            Thomas More (1561-1535) în “Utopia” susţinea că, “un pacient cu o boală incurabilă poate opta pentru moarte prin administrare de opium sau prin inaniţie”.

Revoluţia ştiinţifică din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea îi face pe iluminişti să creadă în posibilitatea unei lumi noi în care ştiinţa şi raţiunea vor permite triumful unui progres permanent.

 

Rapiditatea transformărilor tehnologice de-a lungul secolului al XIX-lea a părut să confirme noua religie a progresului. Totul era posibil şi deci de ce nu şi ameliorarea rasei umane mai ales in condiţiile în care existau argumente atât în filozofia antică cât şi în medicina modernă. Astfel se naste eugenismul. “Eugenia”, în sens larg, este definită ca: “ansamblul măsurilor medicale şi sociale destinate ameliorării speciei umane”. Termenul provine din limba greacă, din “eu” ca element de compunere, care exprimă ideea de bun, bine, perfect şi “gennan”, care înseamnă zămislire, reproducere, creştere. Ideea a sedus spirite dintre cele mai luminate: Wells, Shaw, Roosevelt, Wilson. Eugenia devine o disciplină universitară şi suscită congrese internaţionale. Dacă la început obiectivul era o selecţie a celor „mai buni”, în timp s-a trecut la identificarea şi ideea necesitaţii izolării celor cu boli mintale, a săracilor, a prostituatelor, homosexualilor, etc.

Pe masură ce aproprierea corpului uman de către stat părea o evoluţie normală s-a sugerat şi, uneori, s-a practicat instituţionalizarea, sterilizarea si eutanasia. Toate acestea par astazi ca aparţinând coşmarului nazist. Ca să evaluăm corect cât de „logice” păreau toate aceste practici este de ajuns sa menţionăm, ca de exemplu, sterilizarea sau avortul forţat la bolnavii psihici sau la romi care a fost legal pâna în 1990 în Cehoslovacia, în 1976 în Suedia, 1985 Elveţia, etc.

Un exemplu util în analiza eutanasiei ne ofera avortul. Practica ilicită, condamnată în cele mai multe ţări secole de-a randul, declarată ca fiind un homicid de către Papa Sixtus al V-lea in 1580, avortul îşi schimbă statutul în ultima sută de ani. Transformarea sa într-o intervenţie reglementată contribuie la procesul de constituire a bioputerii statului. Se construiesc legislaţii şi intervenţia este delegată medicilor ceea ce o transformă într-un act medical.  Această ambiguitate a transformării medicale este surpinsă într-o situaţie extremă de un dialog între avocatul apărării Servatius şi judecătorul raportat de Hannah Arendt în „Eichman la Ierusalim”. Eichamn, a insistat Servatius, era inocent în ceea privea „sterilizarea, uciderea folosind gazul şi alte probleme medicale.” Judecatorul şi-a exprimat mirarea „ Dr. Servatius, cred ca aţi comis o scăpare (slip of tongue) când aţi spus că uciderea folosind gazul este o problemă medicală”. Servatius:” Era intr-adevar o problema medicală, din moment ce era pregatită de medici; era o problema de ucidere şi uciderea este de asemenea o problemă medicală”.(5)

Evident, felul în care idei care la început păreau sa fie în slujba progresului, au fost deturnate, este cel mai bine ilustrat de istoria Germaniei. In 1920, Alfred Hoche, profesor de psihiatrie la Universitatea din Freiburg şi Karl Binding, profesor de drept la Universitatea din Leipzig au publicat o lucrare în care susţineau că, un pacient poate solicita şi obţine avizul pentru o moarte în condiţii de siguranţă, în cazul unei boli incurabile asociată cu dureri şi suferinţă severă.

            Primul caz cunoscut de “moarte asistată” este cel al copilului Knauer, orb, cu tulburări mentale, fără o mână şi fără un picior.La solicitarea sa şi a tatălui său, într-o scrisoare adresată lui Hitler, în 1938, “i s-a permis să moară asistat”. (5)

            In 1939, Hitler a semnat o scrisoare prin care permitea medicilor să asigure o” moarte asistată” pacienţilor cu boli incurabile.In 1939, primele patru persoane cu tulburări psihice,

dintr-un spital de psihiatrie, au “murit asistate” (au fost omorâte deliberat cu oxid de carbon) de un grup de medici şi de un chimist. Până la prăbuşirea Germaniei naziste, a devenit o “rutină” eutanasierea persoanelor cu handicap motor sau/şi psihic, a bătrânilor “neputincioşi” şi a copiilor cu handicap din spitale, fără a se cere acordul lor sau al familiilor lor.

Se ştie, ce au însemnat măsurile de eugenie-eutanasie, aplicate de nazişti asupra “raselor inferioare” şi în special, asupra evreilor. Intre 1938 şi 1945 naziştii au exterminat peste 6 milioane de evrei pentru singura raţiune că erau evrei. A fost o decizie politică cu motivaţie rasială. A fost un genocid. Din nefericire nu a fost singurul genocid. Se cunoaşte că, în 200 de ani de sclavagism au murit 10-20 de milioane de negri din Africa. Se cunoaşte că, în perioada 1600-1850, au murit aproximativ 12 milioane de indieni nativi din America de Nord.

            Recent, în epoca zborurilor în cosmos, pentru singura raţiune că, aveau altă rasă, altă religie, alte convigeri politice au murit mii de oameni nevinovaţi în Cambogia, Ruanda, Bosnia etc.

Revenind la istoricul eutanasiei, au fost înfiinţate Societăţi (de ex. The Hemlock Society, The Church of Euthanasia) pentru susţinerea eutanasiei voluntare, în 1935 în Marea Britanie, în 1938 în New York, în 1973 în Olanda, în 1976 în Japonia şi Germania etc. (6).

Toate acestea se petrec pe fondul creşterii nemăsurate a bioputerii statului. Dacă până pe la mijlocul secolului trecut oamenii mureau la ei acasă, în ultimele decenii în ţările, nu neapărat civilizate, cat bogate, din ce in ce mai mulţi indivizi mor în spital. Procesul implică o nouă delegare a puterii către stat şi în acelaşi timp o schimbare de mentalitate care face ca moartea să nu mai fie un act firesc ci unul excepţional. Progresul tehnic şi hedonismul ambiant duc la lipsa de inţelegere a morţii ca un fenomen natural ci ca unul medical.  Nu întamplator unii militatnţi francezi facând referinţă la avort, „interruption volontaire de grossesse” au creat sintagma „interruption volontaire de vieillesse”.

 

CODURI  DEONTOLOGICE.  LEGISLAŢIE.

 

Pentru cei care pledează pentru dreptul la viaţă, vom cita din Jurământul lui Hipocrat (460-375î.e.n.), părintele medicinei: “voi prescrie tratamentul pentru binele bolnavilor mei după capacitatea şi priceperea mea şi niciodată nu voi vătăma pe nimeni. Ca să fiu pe placul cuiva nu voi prescrie un medicament ucigător şi nu voi da un sfat care poate să cauzeze moartea” (7).

După sute de ani, Jurământul Asociaţiei Medicale Mondiale de la Geneva din 1948 (revizuit în 1968, 1983, 1994) consfinţeşte aceleaşi valori: “voi manifesta smerenie faţă de viaţa omenească”, “nu voi utiliza profesia mea medicală în discordanţă cu principiile umanităţii”(7).

            Eutanasia (activă) este legalizată în 2000 în Olanda şi în 2002 în Belgia. Deşi în codul penal olandez, eutanasia şi suicidul asistat sunt declarate prin articolele 293 şi 294, ilegale, totuşi, medicii care efectuează asemenea proceduri nu vor fi pedepsiţi conform legii dacă sunt îndeplinite următoarele criterii: 1) pacientul (în vârstă de cel puțin 18 ani) trebuie să acuze dureri insuportabile, 2) pacientul trebuie să fie conştient, 3) cererea de a muri trebuie să fie voluntară, 4) pacientului trebuie să i se acorde alternative şi timpul necesar pentru a le analiza, 5) absenţa unei soluţionări acceptabile/rezonabile a afecţiunii pacientului, 6) moartea pacientului nu trebuie sa provoace suferinţa inutilă celorlalţi, 7) Trebuie să existe minim 2 persoane impicate în decizia eutanasierii, 8) Numai un doctor poate eutanasia un pacient, 9) Decizia de a provoca moartea trebuie luată individual, în funcţie de fiecare pacient. (8).

Nu se stipulează faptul că pacientul trebuie să fie în faza terminală a unei boli incurabile (se apreciază că faza terminală a unei boli este de aproximativ 6 luni) şi nu se precizează dacă durerea sau suferința este de natură somatică sau psihică aşa cum cer condiţiile din Belgia și Statele Unite. Omiterea acestor condiții ar putea da de înțeles că eutanasia bolnavilor cu tulburări psihice este posibilă, cu atât mai mult cu cât, în perioada 1996-1997eutanasia a fost temporar legalizată în regiunea nordică a Australiei, iar legalizarea suicidului asistat al bolnavilor cu tulburări psihice este diputată în instanță și astăzi în Elveția și SUA (mai ales în statul Oregon care a  votat din 1997 permiterea medicilor să prescrie o doză fatală pacienților care mai au de trăit cel mult 6 luni). (9).

 

Orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea persoanei sale.

(Declaraţia Universală a Drepturilor Omului) (10).

 

Cea de-a 44-a Adunare Generală a Asociaţiei Medicale Mondiale de la Marbella-Spania din 1998, declară că, “ajutorul medical pentru sinucidere, ca şi pentru eutanasie, este neetic şi trebuie să fie condamnat de către corpul medical”.(11).

 

Rezoluţia Consiliului Europei din 26 iunie 1999, se pronunţă împotriva eutanasiei şi în favoarea îngrijirilor paliative: “…dorinţa unui bolnav incurabil de a muri nu poate servi ca justificare legală în executarea unei acţiuni destinate de a provoca moartea”. “Obligaţia de a respecta şi proteja demnitatea unui bolnav incurabil sau a unui muribund este consecinţa naturală a dreptului inviolabil, inerent de a fi om în toate stadiile vieţii.Acest respect şi această protecţie se manifestă prin crearea unui mediu adecvat, care să-i permită să moară cu demnitate.”(12).

            In consens cu această rezoluţie a Consiliului Europei, în România, Legea drepturilor pacientului nr.46/2003, art.31 consfinţeşte dreptul pacientului, “la îngrijiri terminale pentru a putea muri în demnitate”.

 

Chiar şi în ţările în care se aplică pedeapsa cu moartea, Asociaţia Medicală Mondială dezaprobă participarea medicilor la executarea condamnărilor la moarte: “Activitatea unui călău nu aparţine practicii medicale, iar ajutorul medical nu este necesar la executarea unei condamnări la moarte, nici atunci când trebuie administrate substanţe farmacologice”. “Singura activitate medicală admisă este stabilirea morţii, după ce statul a executat condamnarea la moarte”. (13; 14).

 

 

ALTERNATIVE

 

Eutanasia este o temă contoversată, am putea să o rezumăm, ca, o dispută între cei care echivalează dreptul la viaţă cu dreptul la moarte şi între cei care nu pot echivala dreptul la viaţă cu dreptul la moarte. Eutanasia este o dispută între cei care susţin “cultura morţii” şi cei care susţin “cultura vieţii”.

            Cel mai frecvent, în promovarea eutanasiei se apelează la compasiune, la milă faţă de o persoană cu o boală incurabilă.Se susţine că, eutanasia activă, pe care eufemistic o numesc “mercy killing”, “self-deliverance” îl “eliberează” pe pacient de o viaţă plină de dureri şi suferinţe. Adepţii eutanasiei consideră că dreptul la autonomie, adică, dreptul de a te conduce singur, include dreptul la o viaţă demnă şi dreptul la o moarte demnă, cu sensul de a decide asupra propriei morţi. Se ignoră alternativa îngrijirilor paliative, care pot înlătura durerile, alina simptomele

supărătoare şi pot menţine cel mai înalt nivel posibil de calitate a vieţii pe perioada, în care va mai trăi pacientul.

            Conform Asociaţiei Europene pentru Îngrijirile Paliative (EAPC), definiţia eutanasiei nu trebuie să includă oprirea sau renunţarea la tratamentul considerat zadarnic, sedarea terminală sau situaţia întreruperii ori a neînceperii tratamentului, care ar  asigura alinarea simptomatică a bolnavului. În opinia EAPC eutanasia nu poate fi decât voluntară şi ca urmare, conceptul de “eutanasie voluntară” trebuie abandonat, fiind un pleonasm.

            Hotărârea celei de a 42-a Adunări Generale a Asociaţiei Medicale Mondiale de la Rancho Mirage-SUA din 1990: “Ingrijirea pacienţilor, care suferă de dureri accentuate, în faza terminală a unor îmbolnăviri ireversibile, trebuie să cuprindă un tratament, care să le permită să-şi sfârşească viaţa, conştient şi cu demnitate”.(3).

            Din alt punct de vedere, în unele ţări (de ex. în SUA) testamentele efectuate în timpul vieţii le permit pacienţilor să lase instrucţiuni cu privire la ce îşi doresc să se întâmple cu ei în eventualitatea unei boli ce îi privează de capacitatea de decizie sau să împuternicească o persoană să decidă în numele lor în privinţa modului în care vor fi trataţi în faza terminală, în eventualitatea unei asemenea boli.

Libertatea şi independenţa cu care pacientul poate decide şi acţiona sunt uneori omise de către lege. El este incapabil, în cazurile de deteriorare mentală, să ia în considerare circumstanţele în care testamentul a fost alcătuit şi posibila implicaţie a evoluţiei bolii în perioada ce s-a scurs. De exemplu testamentul ar putea fi formulat curând după ce boala pacientului a fost diagnosticată ca fiind incurabilă. El s-ar putea afla la momentul respectiv într- o stare depresivă, sub influenţa unei deznădejdi nihiliste, apăsat de sentimente de vină şi ruminaţii suicidale. În anii sau lunile ce urmează starea sa se poate schimba. Din acest punct de vedere ar trebui să i se ofere  oportunitatea de a -şi revizui decizia periodic. (15).

 

 

DIN PUNCT DE VEDERE PSIHIATRIC

 

Principala sarcină a medicului psihiatru este stabilirea competenţei bolnavului. Competenţa în ceea ce priveşte decizia terapeutică se referă la capacitatea pacientului de a comunica deciziile sale, de a înţelege situaţia în care se află şi consecinţele acesteia,  de a asimila raţional informaţiile (16). Nici codul penal olandez, nici cel belgian nu definesc competenţa pacientului.

O altă sarcină a psihiatrului este diagnosticarea şi tratarea tulburării psihiatrice.

A treia sarcină a psihiatrului este evaluarea statusului biopsihosocial al pacientului ce ar putea influenţa decizia pacientului în ceea ce priveşte eutanasia (17;18;19). Psihiatrul trebuie să se asigure că nu există presiuni exterioare asupra pacientului. Evaluarea competenţei unui pacient cu o tulburare mentală nu este simplă, deoarece prezenţa tulburării mentale nu implică neapărat incompetenţă (20;21;22)

Cu toate acestea, cererea nu este nevoie să fie în scris, pentru că aceasta ar putea accentua, la unii pacienţi, intenţia lor de sinucidere (21).

Suferinţa trebuie să fie percepută de către pacient ca fiind insuportabilă. Pentru a evalua acest lucru este nevoie de stabilirea unei relaţii terapeutice profunde şi susţinute între medic şi pacient (21). În cele din urmă, suferinţa trebuie să fie dincolo de orice ajutor uman. Aceasta presupune că nu există nici o opţiune terapeutică realistă care să ofere o perspectivă de imbunătăţire a suferinţei pacientului într-un termen rezonabil de timp (21; 23).

Eutanasia efectuată pe baza suferinţei mentale este permisă de către legea belgiană dacă pacientul are competenţă iar afecţiunea sa este cronică, insuportabilă, netratabilă şi este consecinţa unei boli severe şi incurabile. În Olanda situaţia este similară.

Evaluarea competenţei la un pacient cu o tulburare mentală nu este directă deoarece prezenţa bolii mentale nu implică în mod necesar incompetenţa pacientului. (20; 21;22)

Primul contraargument împotriva suicidului asistat la pacienţii ce au o afecţiune psihiatrică este faptul că una dintre responsabilitaţile de bază ale unui psihiatru este aceea de a îi susţine pe cei vulnerabili, infirmi sau cu dizabilităţi şi, atunci când este necesar,  să îi protejeze pe aceştia de ceilalţi şi chiar de ei înşişi. Alt argument important se referă la ambigiutatea noţiunii de boală mentala în sine. Dacă pacienţii suferă în mediul lor şi dezvoltă o afecţiune mentală, este dificil de spus dacă afecţiunea mentală şi suferinţa sunt doar o reacţie naturală la un mediu ostil şi/sau intolerabil sau dacă este o afecţiune mentală autentică. Aşadar, termenul  “suferinţă mentală“  ca şi consecinţă a bolii mentale este vag şi greu de definit iar posibilitatea abuzului în ceea ce priveşte eutanasia este serioasă.

În aceste circumstanţe o relaţie terapeutică poate fi stabilită, iar pe parcursul acesteia se poate gasi răstimpul pentru a îi reda pacientului speranţa. Când acest scop a fost atins, opţiuni alternative de tratament pot fi luate în considerare de către pacient.

Asociaţiile psihiatrice din Belgia nu au formulat nici un ghid pentru situaţia particulară a unei cereri de eutanasie argumentată de suferinţa mentală. Există un cadru legal pentru abordarea acestei situaţii dar lipseşte o replică a specialiştilor de profesie.  În plus documente consensuale şi protocoale sunt necesare pentru stabilirea terapiilor ce trebuie aplicate în tulburări specifice, înainte ca eutanasia sau suicidul asistat să fie luate în considerare.

 

(N. Red. CONTINUARE ÎN NUMĂRUL VIITOR.)

 

 

1 Medic rezident psihiatru, Spitalul Clinic de Psihiatrie „Prof. Dr. Al. Obregia”, Bucureşti, clinica IX, mail: ecalinescu@yahoo.com.

2 Medic primar psihiatru, Spitalul Clinic de Psihiatrie „Prof. Dr. Al. Obregia”, Bucureşti; psihoterapeut-preşedintele Asociaţiei Române de Terapii Comportamentale şi Cognitive, preşedintele Asociaţiei de Psihiatrie Comunitară "TREPTE".

 

 

BIBLIOGRAFIE:

1. Asociaţia Medicală Mondială. Declaraţia cu privire la coma depăşită, adoptată de cea de-a 41-a Adunare Generală, Hong Kong, septembrie 1989.

2. History of Euthanasia. http//www.euthanasia.com/historyeuthanasia.html.

3. Asociaţia Medicală Mondială. Declaraţia cu privire la asistarea pacienţilor în faza terminală a unei îmbolnăviri incurabile cu dureri cronice intense, adoptată de cea de-a42-a Adunare Generală, Rancho Mirage, S.U.A., octombrie 1990.

4. Zaubler TS, Sullivan MD. Psychiatry and Physician Assisted Suicide in the Psychiatry Clinics of North America 1996;19(3):413-427.

5. History of Euthanasia, http//www.euthanasia.com/historyeuthanasia.html

6. Coleman D, Drake S, Longmore P. The Real Hemlock Society. http//www.normemma.com/arhemloc.htm.

7. Asociaţia Medicală Mondială. Jurămănt, Declaraţia adoptată de cea de-a 2-a Adunare Generală, geneva, Elveţia, septembrie 1948; revizuită de cea de-a 22-a Adunare Generală, Sidney, Australia, august 1968; revizuită de cea de-a 35-a Adunare Generală, Veneţia, Italia, octombrie 1983; revizuită de cea de-a 46-a Adunare Generală, Stockholm, Suedia, septembrie1994.

8. Amended Legislative Proposal. The Netherlands: Review Procedures of Life on Request and Assisted Suicide and Amendment of the Penal Code and the Burial and Cremation Act. 28 November 2000.

9. Naudts K, Ducatelle C, Kovacs J et al. Euthanasia: the role of the psychiatrist. British Journal Of P sychiatry 2006;188:405-409.

10. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

11. Asociaţia Medicală Mondială. Declaraţia cu privire la ajutorul medical în scop de suicid, adoptată de cea de-a 44-a Adunare Generală, Marbella, Spania, septembrie 1992.

12. Rezoluţia Consiliului Europei cu privire la eutanasie, 26 iunie 1999.

13.  Asociaţia Medicală Mondială. Hotărârea cu privire la participarea medicilor la executarea pedepselor cu moartea, adoptată la cea de-a 34-a Adunare Generală, Lisabona, Portugalia, septembrie/octombrie 1981.

14. Asociaţia Medicală Mondială. Comunicat de presă cu privire la participarea medicilor la executatrea pedepselor cu moartea, Terney – Voltaire, Franţa, 11 septembrie 1981.

15. Roth M . Euthanasia and related ethical issues in dementias of later life with special reference to Alzheimer's disease. British Medical Bulletin 1996;52(2):243-279.

16. Appelbaum, PS, Grisso,T Assessing patients’capacities to consent to treatment. New

England Journal of Medicine 1988;319:1635:1638.

17. Huyse FJ,  vanThilburg W. Euthanasia policy inThe Netherlands: the role of

Consultation-liaison psychiatrists. Hospital and Community Psychiatry 1993;44:733-738.

18. Grassi L. Psychiatric implications of euthanasia and assisted suicide in terminally ill patients. NewTrends in Experimental and Clinical Psychiatry 1997,13:127:132.

19. Onwuteaka-Philipsen BD, van derWal G. A protocol for consultation of another physician in cases of euthanasia and assisted suicide. Journal of Medical Ethics 2001;27:331-337.

20. Burgess S, Hawton K. Suicide, euthanasia and the psychiatrist. Philosophy, Psychiatry and Psychology 1998;5:113-176.

21. Nederlandse Vereniging voor Psychiatrie. Dutch Psychiatric Association. Guidelines for the psychiatrist: Physician assisted suicide by patients with a psychiatric disorder. English translation, 2000.

22. Kerkhof AJ. How to dealwith requests for assisted suicide. Some experiences and practical guidelines from the Netherlands. Psychology, Public Policy,and Law 2000;6;452-466.

23. Schoevers  RA, Asmus FP, VanTilburg W. Physician-assisted suicide in psychiatry: developments in the Netherlands. Psychiatric Series 1998;49:1475-1480.

24. Eyekiel E. Whose Right to Die? The Atlantic Monthly 1997;279(.3):73-74.

25. Chochinov HM, Wilson KG, Enns M et al. Depression, hopelessness, and suicidal ideation in the terminally ill. Psychosomatics 1998;39:366-370.

26. Emanuel  EJ, Fairclough DL, Emanuel LL. Attitudes and desires related to euthanasia and physician assisted suicide among terminally ill patients and their caregivers. JAMA 2000;284: 2460-2468.

27. Haverkate I,Onwuteaka-Philipsen BD, van der Heiden A et al  Refused and granted requests for euthanasia and assisted suicide in the Netherlands: interview study with structured questionnaire. BMJ 2000;321:865-866.

28. Kelly BD, McLoughlin DM.  Euthanasia, assisted suicide and psychiatry: a Pandora’s box. British Journal of Psychiatry 2002;181:278-279.

29. Suarez-Almazor ME, Newman C, Hanson J et al. Attitudes of terminally ill cancer patients about euthanasia and assisted suicide: predominance of psychosocial determinants and beliefs over symptom distress and subsequent survival. Journal of Clinical Oncology 2002;20:21344-2141.

30. Tataryn D, Chochinov H.M. Predicting the trajectory will to live in terminally ill patients. Psychosomatics 2002;43:370-377.

31. Breitbart W, Rosenfeld B, Pessin H et al.  Depression, Hopelessness, and Desire for Hastened Death in Terminally Ill Patients With Cancer.  Original Contribution.  JAMA 2000; 284(22): 2907-2911.

32. Groenewoud JH, van der Maas PJ, van der Wal G et al. Physician-assisted death in psychiatric practice in the Netherlands. New England Journal of Medicine 1997;336:1795-1801.

33. Sprung CL, Cohen SL, Sjokvist P et al. End-of-Life Practices in European Intensive Care Units The Ethicus Study. JAMA 2003;290(6):790-797.

34. Smith  J. W. Australia's Dr. Death comes to San Francisco. San Francisco Chronicle  2009;2:5.