Categorii

Editii

Professor Pamfil, Between the Mith of Providential Intellectual and the Political Mith of Disclosure (II) / Profesorul Pamfil, intre mitul intelectualului providential si mitul politic al deconspirarii (II) - Mihai Ardelean

Mihai Ardelean*

 

 

Vizualizati articolul in format PDF

 

 

 

Nota Redacţiei. Publicăm studiul dedicat profesorului Eduard Pamfil, personalitate emblematică a psihiatriei sfîrşitului secolului trecut, pentru a (re)aduce în atenţia celor care l-au cunoscut, dar şi a celor, prea tineri, care nu au avut această şansă, detalii legendare, care i-au însoţit existenţa, nu mai puţin legendară şi pe care acum, contemporanii Profesorului, le pot descoperi, aşa cum documente, pînă nu demult secrete, le relevă. Restituirea pe care dr. M.Ardelean o face, cu rigoarea istoricului, nu are nimic de suferit datorită admiraţiei implicite, ce transpare din textul istoricului, admiraţie pe care oricine l-a cunoscut pe Profesor nu putea să nu o  aibă pentru acesta. Importanţa acestui studiu pentru istoria psihiatriei româneşti ne-a făcut să-l republicăm, cu acordul autorului. Textul a apărut iniţial în: Ardelean M., Suciu A.D. (editori), „Rezistenţă şi schimb într - o cultură multietnică”, Ed. University Press, Tg. Mureş, 2009, pp. 10 - 57.

Am operat modificări minime, absolute nesemnificative, faţă de textul iniţial, din motive de spaţiu. Publicăm în numărul de faţă al revistei noastre prima parte a studiului. (D. Prelipceanu)

 

 

* medic primar psihiatru, dr. în ştiinţe medicale, licenţiat în istorie, CSM Tg. Mureş

 

Interpretarea actuală a miturilor cuprinde printre rolurile atribuite acestora şi pe cel de a asigura coerenţa şi stabilitatea culturii în care ele apar. Funcţionalitatea miturilor poate fi resimţită diferit în contexte istorice diferite. Astfel, mituri fundamentale, precum cel al romanităţii pentru cultura română sau cel al coroanei regelui Ştefan pentru cultura maghiară, au fost operante într-un anumit fel în comunism şi într-un alt fel în postcomunism. Prin mituri, oamenii se ataşează de cultura în care acestea au fost zămislite.

            Procesul de mitogeneză constituie una din modalităţile prin care grupuri şi colectivităţi umane, în plan imaginar, răspund la frustrări comune, cerinţe sociale etc. Chiar şi justificarea coeziunii unei comunităţi umane poate fi regăsită în constructul ce caută să definească mitul. Făurirea de mituri rămâne una din formele de rezistenţă în perioadele istorice în care este ameninţată existenţa unei societăţi. Când un sistem social  intră în criză, premergător unei posibile dezintegrări, în urma acţiunilor de  anihilare a tradiţiilor şi a valorilor lui culturale de către un alt sistem social aflat pe poziţii de forţă, recurgerea la mit poate redefini şi reîntări sentimentul identitar de apartenenţă al unei persoane la tradiţiile şi valorile ameninţate. Oportunitatea refugiului în imaginarul identităţii etno-culturale este la fel de deschisă precum şi aceea a imaginarului alterităţii adversive. Fenomenul a fost prezent şi în societatea românească dominată de statul sovietic, în urma ocupaţiei realizate de Armata Roşie, care a permis satelizarea şi sovietizarea României.

”România comunistă a fost în întregime construită după model sovietic” a declarat Leonte Răutu, care a avut rolul de  “pontifex maximus al partocraţiei ideocratice staliniste” în orchestrarea unei dominaţii de tip totalitar, în toate mecanismele sociale controlabile[1]. Caracterizarea lui Leonte Răutu şi declaraţia acestuia, citată din interviul dat unui politolog occidental, fac parte din studiile analitice ale lui Vladimir Tismăneanu asu-pra dictaturii comuniste, unde sunt descrise, într-un mod amplu, metodele de aservire şi de corupere a culturii române.

În România, studenţimea a fost câmpul social în care au acţionat  miturile libertăţii şi redeştepării naţionale, mituri reactivate, mai ales, după moartea lui Stalin, după Congresul al XX-lea al P.C.U.S. şi după revoluţia ungară din 1956. 

Mitogeneza nu ţine seama numai de nevoia de sacralitate a fiinţei umane, ci şi de anumite imperative cognitive ale minţii omeneşti, cum este acela de a conserva amintirea unor persoane cu autoritate într-o lume tangibilă, recentă, şi care s-au remarcat prin lupta lor pentru drepturile celorlalţi şi prin felul lor de a spune adevărul.

Curajul profesorului universitar Eduard  Pamfil de a se exprima de la catedră împotriva unor aberaţii ştiinţifice ale ideologiei oficiale îl transformase pe acesta într-o figură legendară, din perioada când ajunsese la Facultatea de Medicină din Cluj, în a doua jumătate a deceniului al VI-lea al secolului trecut.  Mitul eroului Pamfil, care cheamă la păstrarea identităţii naţionale, s-a constituit după ce Profesorul a devenit o victimă, cu ocazia manifestărilor legate de sărbătorirea centenarului Unirii din 1859, şi iniţial, a acţionat mai restrâns în câmpul social al studenţimii şi intelectualităţii clujene din Transilvania.

 

Filosoful N. Bagdasar, în jurnalul său intitulat“Însemnări”, în ziua de 24 ianuarie 1959 nota:

 

   “Toată lumea se întreabă ce a determinat regimul să dea o amploare atît de extraordinară sărbătoririi centenarului Unirii? Ieri, Academia RPR a ţinut o sesiune specială consacrată sărbătoririi centenarului; azi, Marea Adunare Naţionala a ţinut o şedinţă jubiliară în acelaşi scop; sfaturile populare regionale şi raionale au ţinut şedinţe festive; în şcolile de toate gradele au fost organizate manifestări aniversare; în întreaga ţară au fost organizate manifestări populare şi participanţii au cîntat si au jucat „Hora Unirii“ dupa versurile lui Vasile Alecsandri si melodia lui Flechtenmacher; aceeaşi melodie s-a cîntat în şcoli si a fost difuzată de către posturile de radio, pe care copiii din şcolile elementare o auzeau pentru prima oară, căci sub actualul regim ziua de 24 Ianuarie n-a fost sărbatorită, iar melodia „Horei Unirii“ a fost interzisă (în versul „Între noi să nu mai fie decît flori si armonie“, cuvîntul „armonie“ a fost înlocuit însă cu cuvîntul „omenie“); în multe oraşe numeroase şcoli au primit numele unor personalităţi care au luptat pentru unire: Al. I. Cuza, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, D. Bolintineanu, Cezar Bolliac, Constantin Negri etc., iar altele au primit denumirea „Unirea“, regimul devenind inconsecvent cu el însuşi, fiindcă el este acela care acum mai bine de zece ani a dispus ca nici o şcoală să nu mai poarte numele unei personalităţi, ci numai un număr de ordine; pe multe clădiri în care acum o sută de ani s-au petrecut evenimente importante în legătură cu Unirea sau în care ar fi locuit luptători de frunte pentru Unire, s-au pus plăci comemorative; conferinţele care s-au ţinut cu acest prilej în toată ţara cred că se cifrează la mai multe mii (laitmotivul acestora a fost că istoricii burghezi n-au expus obiectiv factorii care au determinat Unirea, că Unirea a fost făcută de popor, folosindu-se şi acest prilej pentru a lovi în dinastia străină)”.[2] N. Bagdasar, Dilemateca, Nr. 3 / martie 2007

 

Întrebării despre motivaţia sărbătoririi, cu fast, a centenarului Unirii, i se poate răspunde din perspectiva anilor care au trecut, prin cunoaşterea modului în care Gheorghe Gheorghiu-Dej şi echipa lui „epurată” au încercat să-şi legitimeze puterea asupra unui popor cucerit, iniţial, în numele şi din partea Uniunii Sovietice. După plecarea trupelor sovietice, în iunie 1958, Dej şi acoliţii, pentru menţinerea hegemoniei în Partid, au început să autohtonizeze comunismul prin apelul la repere din trecutul şi cultura naţională, precum cele în legătură cu Unirea. Simbolistica şi istoria Unirii au fost falsificate pentru a putea fi asumate numai de cei ce se erijau în conducătorii poporului muncitor, singurul popor îndreptăţit să rămână unit, după ce duşmanul de clasă ar fi fost nimicit.

Sentimentul naţional era asimilat culturii burgheze şi, în consecinţă, linia antiburgheză devenită antinaţională direcţiona silogismele gândirii oficiale spre măsuri îndreptate împotriva unei identităţi culturale naţionale sub acuzaţia de şovinism. Discursul ideologic oficial, susţinând riturile comemorării Unirii, a apelat la resorturile imaginarului colectiv cu scopul înlocuirii mitului Unirii Naţionale cu cel al unirii în jurul unui partid comunist în căutare de identitate, alta decât cea sovietică, dar la fel de unică precum aceasta.

Am ales un fragment dintr-un astfel de discurs oficial despre sărbătoarea Unirii, susţinut la Cluj, oraşul în care profesorul Pamfil şi-a susţinut propriul discurs despre Unire. Fragmentul se regăseşte în documentul 63 din volumul „Minorităţi etnoculturale. Mărturii documen-tare. Maghiarii din România (1956-1968)”[3], document care cuprinde  “Stenograma şedinţei Biroului regional PCR Cluj, în care se iau în discuţie evenimentele cu tentă naţionalistă petrecute în localitate cu ocazia sărbătoririi zilei de 24 ianuarie”, conform unui „Proces-verbal nr. 3”, “Încheiat în şedinţa Biroului Regional PMR Cluj din ziua de 31 ianuarie 1959.”

Dintre cei prezenţi, personajul cel mai important era Dumitru Coliu, membru supleant al Biroului Politic al CC al PMR, care, în perioada 1958-1959, la ordinul lui Gheorghiu-Dej, a condus Comisia Controlului de Partid, din care mai făcea parte şi Ion Vinţe, comisie care a lansat un nou val de anchete inchizitoriale. „Adept al liniei dure”, după cum îl descrie Vladimir Tismăneanu[4], „Tov D.Coliu”, după câteva chestionări tăioase adresate colegilor de şedinţă, avertizează într-un mod critic: „noi subapreciem forţele duşmanilor de clasă”, ca mai apoi să exprime punctul de vedere doctrinar al Partidului: 

 

„Asupra rezultatelor sărbătoririi centenarului nu vreau să vă vorbesc. Este cunoscut că partidul nostru a făcut just că a luat această hotărâre.Prin aceasta noi am preluat din mâna burgheziei arma lor, pe care tot timpul au mânuit-o, de a da caracterul că acest eveniment a fost opera burgheziei. Noi, prin sărbătorirea actului, am obţinut un mare succes, am dat o lovitură puternică rămăşiţelor burgheziei, le-am demascat prin înseşi documentele actului Unirii. Poporul a îmbrăţişat cu căldură acest act şi şi-a exprimat încă o dată încrederea faţă de partidul nostru. Acest act a avut şi semnificaţia de a uni întreg poporul într-o familie mare, unită. Aşa cum s-au desfăşurat lucrurile în toată ţara dovedeşte că partidul a stăpânit, a avut influenţă asupra maselor”[5].

 

Pe de altă parte, pentru  tartorii regimului comunist, entuziasmul şi chemarea la o unire simbolică, manifestate în pieţele şi pe străzile Clujului, au fost un nou prilej pentru întărirea sistemului de supraveghere de teama revoltei maselor. Pierderea controlului  comportamentelor umane nu era admisă, deoarece organizatorilor oficiali li se cerea, conform scenariului de partid al manifestărilor publice, să prevadă chiar şi imprevizibilul. De data aceasta, textul cântecului  „Hora Unirii” nu a mai putut fi denaturat, deoarece ar fi fost un nonsens schimbarea cuvintelor unui cântec înscris adânc în memoria colectivă. În schimb, diferita tonalitate dată versurilor horei, felul în care s-a accentuat o strofă sau alta, cât şi orele până la care s-a cântat, locurile unde s-a jucat, constituirea grupurilor de cântăreţi şi traseul acestora, toate aceste abateri de la „indicaţii” au intrat, într-o primă exprimare, în categoria a „ceva spontan, neorganizat”, ca mai apoi, prin apelul la dublul limbaj, să primească sentinţa de „manifestare cu caracter naţionalist” .

 

„Din informarea prezentată (Informarea făcută de Dumitru Coliu în legătură cu manifestările naţionaliste ce au avut loc la Cluj cu prilejul sărbătoririi centenarului unirii), a reieşit că lucrurile s-ar fi desfăşurat normal şi că nu ar fi fost lucruri prea deosebite în ziua de 24 ianuarie. Din discuţii a reieşit, de asemenea, că ceva deosebit nu s-ar fi întâmplat, în afară de un grup de studenţi care puneau accent mai deosebit când se cânta «Hora Unirii», pe strofa a 2-a. De asemenea, unii studenţi s-ar fi dus acasă la unii profesori consideraţi de ei ca elemente naţionaliste. Între studenţi erau şi unele capete mai înfierbântate. O grupă din studenţi au intrat la restaurantul «Ursus» şi «Pescăruş» şi au indicat muzicii şi cetăţenilor din local să cânte «Hora Uniri». La intervenţia miliţiei, grupurile respective au părăsit localul. Mai târziu, grupul acesta de studenţi a început să crească şi unii dintre ei au căutat să încoloneze şi cetăţenii care ieşeau de la spectacolul Teatrului Naţional. Unul din studenţi purta un drapel tricolor şi probabil dându-şi seama că ar fi bine să ia şi unul roşu, de la o clădire a luat şi un drapel roşu şi apoi a început să meargă spre piaţă. Un student s-a suit pe statuia din Piaţa Libertăţii şi făcea agitaţie. Caracteristic este şi faptul că atunci când a venit o ploaie cu lapoviţă destul de intensă, o parte dintre studenţi n-au plecat nici atunci. Printre studenţi se aflau şi unii cetăţeni cu sticle în buzunare, care făceau pe beţivii şi făceau agitaţie. Aceştia nu erau studenţi.

A reieşit, de asemenea, că grupele de studenţi au căutat să joace şi să cânte «HoraUnirii» în piaţă şi după ora 24, până pe la ora 2 noaptea. Părerea Biroului Comitetului Regional de partid era că a fost ceva spontan, neorganizat. Biroul Regional nevroind să dea loc la provocări, a căutat ca prin activiştii şi oamenii de la Securitate îmbrăcaţi în civil să-i rupă în grupuri şi să-i determine să plece, lucru care a reuşit în jurul orei 2 noaptea. Noi ne-am dat însă seama că elementele reacţionare au căutat să organizeze o manifestare cu caracter naţionalist. Aceasta a reieşit mai mult din discuţiile care au avut loc în următoarele şedinţe. Comitetul Regional de Partid n-a fost însă destul de vigilent ca să preîntâmpine această acţiune a duşmanului. La şedinţa a doua, cei invitaţi au arătat că ei au avut sarcina să scoată oamenii în piaţă la festivitate, dar n-au mai primit indicaţii ce să facă mai departe. La căminele de studenţi, de asemenea, n-au avut indicaţii cum să procedeze, ce să facă. La a treia şedinţă a ieşit şi mai clar în evidenţă faptul că Comitetul Regional a dat sarcină oamenilor numai de aducerea cetăţenilor în piaţă. Activiştii de partid şi UTM n-au cunoscut programul Comitetului Regional cu privire la organizarea festivităţii. Partea festivă a acţiunii a fost foarte bine organizată şi îndeosebi adunările care au avut loc în săli. Şi în piaţă partea festivă a fost bine organizată, s-a cântat «Hora Unirii», era mare entuziasm. De asemenea, Comitetul Regional s-a preocupat şi de întocmirea în bune condiţiuni a programelor care au avut loc cu prilejul sărbătorii festive a Unirii Ţărilor Române [ …]

A reieşit, de asemenea, că grupe de studenţi au fost acasă la unii profesori, ca Haţieganu, Gavrilă şi Pamfil. Când a vorbit Haţieganu, nu le-a plăcut. Unii din studenţi, când acesta a vorbit, au spus că Haţieganu s-a ramolit. Când a vorbit însă Pamfil, în a cărui cuvântare erau pronunţate cuvinte cu caracter naţionalist, studenţilor le-a plăcut şi au spus: «Acesta este de-al nostru, bun profesor vechi». A reieşit că studenţii au început organizarea de la căminele studenţeşti. Ei căutau să scoată studenţii la manifestare spunând: «Veniţi jos, veniţi cu noi să jucăm, să lăsăm toceala». Grupul care a apărut în piaţă era destul de numeros, circa o mie de persoane. Un alt grup de studenţi a încercat să încoloneze cetăţenii care ieşeau de la spectacolul Teatrului Naţional, însă n-au reuşit să facă acest lucru. Studenţii au rămas în piaţă cântând şi jucând „Hora Unirii” şi apostrofând în special strofa a doua: «Iarba rea din holde piară, piară duşmanii din ţară», până la două noaptea“[6].

 

Dublul limbaj a caracterizat discursul oficial al puterii, care, după ani de interdicţie, a dat voie să se sărbătorească Ziua Unirii cu “entuziasm”, dar a interzis ca o sărbătoare încărcată de simboluri şi mesaje naţionale să includă manifestări şi ritualuri în concordanţă cu acestea. Sărbătorirea centenarului Unirii, în 1959, a dovedit ambiguitatea atitudinilor oficialită-ţilor faţă de manifestările populare declanşate, oferind un model cultural nou, pentru celebrarea Partidului Comunist în căutare de tradiţii autohtone, pe modelul mai vechi al celebrării naşterii unei naţiuni. Această ambiguitate a fost înţeleasă, dar şi plătită, de câţiva martori ai evenimentelor din Cluj, prin intruziunile politicului şi Securităţii în viaţa lor, după cum rezultă din rândurile referatului primului secretar al regiunii Cluj

 

            „Cu privire la unele manifestări ce au avut loc în oraşul Cluj cu ocazia zilei de 24 ianuarie 1959.  În această seară, în timp ce în piaţă au avut loc manifestările naţionaliste arătate mai sus, elemente care căutau să agite tineretul au făcut afirmaţii în rîndul acestora, ca: «Să vedeţi că peste hotare se sărbătoreşte ziua de 24 ianuarie cu şi mai mare amploare şi a vorbit chiar regele Mihai». De asemenea, în seara zilei de 24 ianuarie şi până noaptea târziu, în timp ce au avut loc aceste manifestări naţionaliste, pictorul Kovács Zoltán, cunoscut ca element naţionalist şovin, a fost prezent în piaţă, urmărind cele ce se petrec. De altfel, reacţiunea maghiară din Cluj, printre care sculptorii Benczédi Alexandru, Nagy Albert şi pictorul Darkó Vasile au comentat negativ în jurul acestei sărbătoriri, unul dintre aceştia făcând şi următoarea afirmaţie: «Ceea ce s-a întâmplat a fost o îngăduinţă a guvernului în favoarea spiritului naţionalist român».

Au fost şi alte manifestări net duşmămoase, ca de ex.: o carte poştală trimisă Comitetului Regional de Partid Cluj, cu conţinut duşmănos, precum şi unele manifestări duşmănoase în discuţiile purtate în jurul sărbătoririi acestei zile de către Pop Alexandru, Martinescu Ştefan şi alţi contabili revizori de la Uniunea Raională a Cooperativelor de Consum. Dintre aceştia, Martinescu Ştefan a afirmat printre altele: «Norocul lor [al regimului] este că numai anul acesta se sărbătoreşte unirea, că de ar fi în fiecare an, cine ştie ce ar mai putea ieşi». Ca răspuns la afirmaţia acestuia, numitul Codârlă Oprea a răspuns că: «Cel puţin 70% din membrii de partid au înţeles cuvintele «Horei Unirii» aşa cum trebuie înţelese, şi aceste cuvinte le-au

simţit în sânge»[…. ]

 Tot în seara zilei de 24 ianuarie, grupuri de studenţi de la IMF s-au deplasat la locuinţele unor profesori, consideraţi de ei ca fiind cu idei naţionaliste, cântând «Hora Unirii» şi scandând următoarea lozincă: «Să trăiască profesorii noştri, afară cu duşmanii noştri». Profesorul Gavrilă Ioan, exclus din partid, a îndemnat studenţii să plece acasă, să nu conturbe liniştea. Profesorul Haţieganu Iuliu le-a vorbit studenţilor despre Republica Populară Română, clasa muncitoare, care a nemulţumit pe unii din studenţi, care au plecat în mod ostentativ declarînd că: «Profesorul Haţieganu s-a ramolit». În acelaşi timp însă, profesorul Pamfil Eduard, care ieşea în acel moment din locuinţa profesorului Haţieganu, s-a adresat studenţilor, afirmând între altele: «Fiţi mereu tineri, uniţi şi încrezători în steaua neamului românesc». Aceste cuvinte au fost întâmpinate cu aplauze de studenţi, care au început să scandeze «Iarba rea din holdă piară, piară duşmanul din ţară».

Manifestări şi afirmaţii duşmănoase la adresa regimului cu această ocazie au avut loc şi în locuinţa conferenţiarului Balint Octavian de la Institutul Politehnic Cluj, fost legionar, în prezenţa altor persoane, şi care referindu-se la felul cum a fost sărbătorită ziua de 24 ianuarie a spus: «Aici a fost greşeala unor băieţi [studenţi] care n-au sesizat realitatea politică. Această libertate a avut două scopuri: să servească pentru străinătate ca propagandă, iar pe de altă parte să scoată la iveală elementele naţionaliste, pentru a se lua măsuri împotriva lor». În continuare conferenţiarul Balint a afirmat: «Noi am prevăzut de la început această manevră, deoarece aşa a fost şi cu aşa-zisa libertate acordată preoţilor greco-catolici, care au avut apoi de suportat consecinţe neplăcute pentru ei. Am sfătuit băieţii să fie prudenţi, dar tinereţea e tinereţe şi nu ştiu să se abţină»[7].

 

Dintre măsurile propuse de primul secretar, toate, cu excepţia uneia aveau un conţinut mobilizator, comun limbii de lemn a regimurilor totalitare, de genul “este necesar să intensificăm şi pe mai departe munca de educaţie patriotică şi internaţionalistă a oamenilor muncii, să cultivăm prietenia şi frăţia între poporul român şi minorităţile naţionale”sau “vom ţine mereu trează combativitatea membrilor de partid şi a oamenilor muncii împotriva oricăror manifestări ale duşmanului de clasă pentru a le demasca la timp”. Doar una dintre măsuri, ultima, suna ca o sentinţă: “De asemenea, ne vom ocupa de clarificarea atitudinii unor cadre didactice, ca de ex. profesorul Pamfil şi alţii, care au avut ieşiri nesănătoase, unele de-a dreptul duşmănoase, urmând ca împotriva acestora să se ia măsuri corespun-zătoare”[8].

Pentru studenţimea clujeană, profesorul Pamfil, prin conţinutul cursurilor sale, prin atitudinea lui de om liber neaservit dogmelor, devenise deja o figură mitică, un erou al rezistenţei în faţa procesului de sovietizare culturală. Această imagine de personaj cu însuşiri deosebite ce îi uimea pe cei din jur, prin autenticitatea sa şi  prin harul său de a exprima adevărul, a putut fi reconstituită în locul cel mai neaşteptat cu putinţă, şi anume într-un dosar arhivat cu indicativul R.144541, la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. Documente scrise într-un limbaj sec, care caută, nu numai dintr-o rutină a demascărilor, să-l transforme pe suspect în vinovat, îi recompun profesorului, prin relatări simple şi fruste, o figură fascinantă şi singulară de stăpân al cunoaşterii fiinţei umane.

Astfel, într-o notă informativă din 28 mai 1955, „sursa Steopa” îl denunţă pe „Doctorul Pamfil Eduard” că „profesează un idealism subiectiv”, subînţelegându-se prin aceasta că trădează doctrina oficială, marxist-leninistă. În acelaşi registru al demascărilor, sursa se simte obligată să enumere “pasiunile lui PAMFIL”, ca o completare la portretul unei persoane ostile regimului politic. La finalul notei, delatorul îi comentează atitudinea politică în discuţiile cu alţi medici, iar ca o notă de blam, citează din cuvintele pe care le spune studenţilor.

 

„Pasiunile lui PAMFIL sînt : colecţionarea de ediţii vechi şi de lux, reproduceri după picturi clasice, acvariul cu peşti roşii şi muzica. În acest din urmă domeniu cântă la mandolină şi violoncel. Se pare că este posesorul unui violoncel [de] calitate foarte bună, pe care-l arată celor pe care-i interesează. În prezent pregăteşte un concert, pe care urmează să-l prezinte în viitor şi este preocupat în modul cel mai intens de acesta. Cât despre cei pe care muzica nu-i interesează părerea lui este «să-i ierte dumnezeu». În Clinca Neurologică Dr.Pamfil e în legături mai strînse cu Dr. ELIZA IONESCU şi Dr. E MINCIU. Faţă de aceştia nu se sfieşte să-şi arate aversiunea faţă de Regimul de Democraţie Populară, iar la curs – vorbind  studenţilor – le-a spus ;  «că noi ce trăim în cenuşiul zilei de azi....» Sursa: Steopa

OBSERVAŢI

Nota a fost dată de informator din propria lui iniţiativă. În legătură cu această notă nu a fost dat instrucţiuni informatorului, deorece urmiază să fie infiltrat pe lângă un obiectiv mai important”[9]. (Erorile de exprimare, de ortografie, majusculele şi sublinierile aparţin autorului transcrierii notei informative)         

 

Pe lângă notele informative, dosarul R.144541 al profesorului Pamfil conţine şi referinţe care se cereau, în epocă, pentru „dosarul de cadre” ce-l însoţea pe orice angajat la diferitele locuri de muncă ale acestuia, fără ca salariatul să aibă acces la ele, scrierea lor neobligându-i, însă, pe referenţi, la acea  conspirativitate de care făcea atâta caz Securitatea în relaţiile cu informatorii şi colaboratorii. Felul în care referinţele ajungeau de la „biroul de cadre” la Securitate, în dosare de reţea sau de urmărire informativă, aparţinea subordonării indirecte, dar totale, a „serviciilor de cadre” faţă de poliţia politică.

Într-o referinţă cerută şi venită din partea „dr. Belciugăţeanu Corneliu”, acesta îl descrie pe „tov. Conferenţiar Eduard Pamfil” în termeni laudativi. Impresionat de personalitatea lui Pamfil, caută să-i mai adauge şi o aură de mister, să-i confere un statut de erou democrat ce a servit patria pe tărâmuri străine:  „ Ştiu că între timp a fost la Paris, unde mi s-a spus că a avut legături şi chiar misiuni speciale, în cadrul unor resorturi democrate”. Chiar şi atunci când doctorul Belciugăţeanu, conform uzanţei, pentru ca o referinţă să pară credibilă, încearcă să devină mai critic în portretizare, nu face altceva decât să-i descrie calităţi neobişnuite şi o supradotare intelectuală: „Singura latură unde activitatea profesională mi se pare că i-ar putea fi criticată e complacerea excesivă în speculaţii şi exitări complicate ca motivaţie, ţinând mai mult de concluziile cu efect estetic şi dezbaterile elegante şi subtile, decât de stabilirea cât mai exactă şi directă a stărilor reale. Timişoara la 10 iulie 1952”[10]

Interlocutorilor lui, Pamfil le vorbeşte, adesea, aforistic, elaborând în timpul discuţiilor cugetări care depăşesc înţelegerea imediată, enunţarea acestora fiind parcă destinată stabilirii unor adevăruri, într-un alt context decât cel momentan, forţat de nişte împrejurări trecătoare.

Pentru ascultătorii care urmau să-şi scrie delaţiunile, bune pentru uzul Securităţii, spusele profesorului erau dificil de redat în termenii univoci ai limbajului oficial, după cum reiese din aceeaşi notă informativă din 28 mai 1955, citată mai sus. „Sursa Steopa” reclamă dificultăţi de înţelegere. „De obiceiu, în cursul discuţilor de acest fel, PAMFIL are obiceiul de a folosi fraze lungi şi întortochiate greu de urmărit.” Cu toate dificultăţile „Sursa” insistă în înţelegerea a ceea ce i se pare greu de înţeles. „Astfel acum 2 ani, când se făceau la I.M.F. seminarii cu prof. BORA POPOVICI, despre lucrările lui I.V.Stalin, privitoare la legile economice ale socialismului PAMFIL a început o discuţie lungă, căutând să demonstreze că legile obiective sunt subiective”[11].

Din „conţinutul” unei note informative, dată în ziua de 10 februarie 1955 de către „Sursa Steopa”, se desprinde atracţia „sursei” faţă de cuvintele profesorului, pe care le selectează ca argumente ale unei abateri de la gândirea corectă, dar probabil şi pentru ineditul lor. O atitudine ambivalentă de atracţie/defăimare s-ar putea argumenta şi prin faptul că notele lui „Steopa” sunt date voluntar şi nu ca urmare a unor „Instrucţiuni”, deoarece acestea „Nu a fost dat informatorului, întrucît nu are posibilităţi de informare” La „Observaţii” este consemnat: „Nota a fost dat din iniţiativă al informatorului, auzind ocazional discuţiile între Dr. PAMFIL şi Dr. COCIOABA.”

Iată „Conţinutul” notei:

 

„În ziua de 2 febr. 1955, în acceleratul de Cluj am auzit o discuţie dintre Dr.COCIOABA de la Lugoj şi Conf. Dr. E. PAMFIL din Timişoara. Dr. COCIOABA a spus D-lui PAMFIL că posedă o carte în limba germană privitoare la viaţa sufletească a peştilor. Dr. PAMFIL i-a răspuns că deşi pentru materialişti această viaţă nu există, pentru alţii între care face parte şi el viaţa sufletească poate exista şi la plante. Restul discuţiei mi-a scăpat deoarece ambii s-au depărtat de mine. Sursa; Steopa”[12]. Desigur că informatorul, cu toată părerea de rău de a nu fi auzit restul discuţiei, avea satisfacţia că pentru câteva clipe a prins o rara avis.

Una din năzuinţele studenţimii, în perioada anilor ’50, era de a-şi găsi eroi care să le apere reperele culturale naţionale de agresiunea ideologiei comuniste. Aşteptarea unui astfel de erou şi-a găsit împlinirea în figura profesorului Pamfil. În jurul acestuia se construia legenda unui personaj mitic, prototip al rezistenţei prin cultură. „Nota informativă” dată de „Sursa Olteanu” şi primită de „lt. maj. Drăgan Gheorghe” „în ziua de 29.oct.1958 ora 16,45, casa 9” este concepută din perspectiva unei mentalităţi impuse şi  opuse ideii de rezistenţă prin cultură, mentaliatea antinaţională a unui totalitarism ideologic omogenizator.

 

„Despre prof. Pamfil Eduard de la catedra de Psihiatrie se vorbea între studenţi ca despre o adevărată  «enciclopedie a culturii umane». Cu această zisă «enciclopedie» am venit în contact atât la cursul de psihiatrie cât şi la cursurile libere de psihologie pe care le iniţiase. Nu mi-a trebuit mult ca să-mi pot da seama de pe poziţia de pe care ne conferenţia.

           Cu o «mină»,  – prin care vroia să arate că sunt mult mai multe de spus, expunea problemele folosind terminologia psihologiei şi filosofiei ermetice, confuze, idealiste. Un labirint de idei întortochiate, în toate sensurile, care uneori mai mult [pot] să semene nemulţumire în sânul studenţilor. Bineînţeles cu completarea : «nu le puteţi şi pricepe fiindcă n-aţi pregătit suficient , nu vi s-au dat în liceu noţiunile absolut necesare».  Acest fapt l-a determinat ca la propunerea câtorva «snobi», - închipuiţi să ţină un ciclu de conferinţe cu subiecte din psihologie. Încă de la deschidere cursurile aveau să ne precizeze că de data aceasta Pavlov n-are ce căuta în psihiatrie. Era evident că poziţia sa, nu putea să fie aceea a materialismului în filosofie şi a nervismului în medicină.

             Noţiunile de psihologie, abecedarul psihiatriei au fost toate explicate, prin teoriile idealiste. Încercând o analiză a bagajului său complex în asemenea noţiuni, teorii, concepte, s-a ajuns la convingerea că problemele tratate sunt trecute prin «sita» - existenţialismului. Existenţialismul, curent filosofic occidental, de factură destul de recentă, vine să soluţioneze cele mai acute probleme de viaţă folosind bagajul tuturor curentelor super-moderniste. Curent, care polemizează cu materialismul dialectic , curent cu priză printre intelectualii «descătuşaţi de materie  care trăiesc [într-]o lume a ideilor».  Curent folosit de protagoniştii fascişti şi de defăimătorii marxismului, la care se strecoară revizioniştii actuali. [Cine]Urmăreşte oră de oră , cursurile sale, n-ar fi greu să se priceapă tendinţa vădită de infiltraţie în mintea studenţilor a acestor concepţii.

              Definind cândva suicidul : «tendinţa supremă de eliberare» - îmi reaminteam de filosofia tragică a unor curente burgheze. În loc să prezinte problema ca fiind un caz patologic i se dau explicaţii idealiste, morale zise.

             Vorbind despre rolul substanţei reticulate în procesele superioare arată că : încearcă unii psiho-fiziologi să-i atribuie un rol mai mare decât îl are, firesc este important, dar noi n-am reuşit să cunoaştem procesele intime care au loc.

              Nu este nici o deosebire între acest mod de a vedea şi acel : «ignoramus ignoralimus» [transcriere greşită, de către ofiţer, a maximei latine «ignoramus et ignorabimus»] «nu ştim şi nici nu vom şti» al ştiinţei burgheze îmbâcsită de misticism. Nu se simte filosofia idealistă a lui Kant care susţine că  «sunt fenomene care nu pot fi cunoscute» – aşa zisul «lucru în sine»?

             Pentru ştiinţa şi filosofia materialistă, nu există lucruri necunoscute. Că sunt necunoscute momentan, da, dar în viitor pe măsură ce se dezvoltă omul şi condiţiile sociale vor fi cunoscute!

             Vorbind la un curs despre  «ea şi acţiune», «iată unul dintre puţinele lucruri pozitive ale marxismului». Expresie viu comentată în rândul studenţimii. Tratând problema neurozelor şi a psihozelor, s-a observat neta poziţie a psihologiştilor care încearcă să minimalizeze materialismul.

             Puţinele observaţii sunt mai mult reflecţii care s-ar concretiza dacă s-ar urmări amănunţit cursurile prof. E. PAMFIL. În discuţiile purtate cu lectorul Roşu, am ajuns la aceleaşi concluzii: «poziţia existenţialistă pe care o are».

             Studenţimea noastră trebuie să fie educată nu în spiritul idealismului decadent, nu a confuzionismului în viaţă . Cultura nu înseamnă filosofie existenţialistă. Pentru curmarea unei asemenea situaţii, este indicat să participe cineva competent la cursurile sale să se documenteze pentru a scuti studenţii de concepţiile tendenţioase care se desprind din prelegeri. Mult mai potrivit dacă pe linie didactică s-ar trasa programul prelegerilor.

            Rămân la convingerea că este un «izvor de cultură» nu din cea sănătoasă, ca apa acestui «izvor»în loc să fortifice tineretul îl otrăveşte !

             Indicat este să se verifice şi cadrele cu care colaborează.

                                                                                                                                                OLTEANU”[13]

 

            Nota informativă, a fost transcrisă de „lt .maj. Drăgan Gheorghe” cu numeroase greşeli de exprimare şi ortografie, care au fost în cea mai mare parte corectate. De asemenea, sublinierile aparţin  unui cititor al notei, iar la finalul acesteia ofiţerul de Securitate a adăugat menţiunile sale.

„[ ...] N.B. Pamfil Eduard este cunoscut de org.[anele] noastre ca element duşmănos,[.....] În ce priveşte materialul furnizat de agentul OLTEANU  se confirmă cu un alt material mai vechi pe timpul când PAMFIL E. era prof. Univ. la Timişoara.

           Măsuri: Va fi semnalat la Reg. P.M.R pentru a fi îndepărtat din rândul corpului didactic pentru a nu otrăvi în continuare tineretul.

                                                                               lt. maj. Drăgan Gheorghe”[14]

 

        Din declaraţia lui M.M.C. „cercetător–ajutor la  Inst. de Chimie al Acad. R.P.R  filiala Cluj” se pot afla câteva date despre unul din cursurile publice ale profesorului Pamfil, chiar dacă depoziţia despre conţinutul cursului şi despre auditoriu a fost scrisă, în aşa fel,  încât să nu poată deveni un cap de acuzare pentru o participare la un eveniment ilicit.

         „Când eram în anul IV de facultate, respectiv anul 1956 văzând un anunţ la cantina dietetică în care se spunea că Prof. Eduard Pamfil ţine de la 6 – 8 (18-20) în amfiteatru[l] de medicină generală nişte cursuri de psihologie generală. În una din seri m-am dus şi eu să-l ascult că se spunea că vorbeşte f.[oarte] frumos.

            În seara aceea a vorbit mai mult despre dezvoltare în general , dezvoltare care după cum am reţinut eu, dânsu[l] o vedea sub o formă ciclică, în unele cazuri admitea şi dezvoltarea ascendentă dar din inconsecvenţa sa tindea mai mult spre dezvoltarea ciclică.

Pentru a-şi exemplifica cele spuse despre istorie, că se repetă, a spus la un moment dat „că acum aproximativ 1000 ani hoardele lui Gingis–Han se aflau în mijlocul Europei în prezent acelaşi hoarde sînt din nou în mijlocul Europei”.

Această demonstraţie practică, de dovedirea dezvoltării ciclice a evenimentelor este destul de tendenţioasă. Menţionez că în sală erau nu numai studenţi ci şi f.[oarte] multe cadre didactice, nu îmi amintesc bine dacă în acea seară sau în alta am văzut chiar tov.[arăşi] de la catedrele de ştiinţe sociale.

Fiind un asemenea auditoriu destul de competent să-i atragă atenţia vorbitorului am lăsat această problemă nesesizată.

Desigur Prof. Pamfil a mai susţinut şi altele: ca inferioritatea femeii faţă de bărbat etc.

Aceasta îmi este declaraţia pe care o dau şi care cred că va ajuta organele competente în a înţelege mai bine poziţia prof. Pamfil.

Cluj 25 III 1959.                                                                                                C.M.”[15] 

 

Cu toate că declarantul, în cele scrise, vrea să dea impresia că a ajuns întâmplător la cursul lui Pamfil, doar în urma citirii unui anunţ, sub imperiul fricii provocate de anchetator, scrie nu numai neglijent, dar fără să-şi dea seama, încercând să invoce uitarea, recunoaşte că a mai participat şi la alte cursuri ale Profesorului „nu îmi amintesc bine dacă în acea seară sau în alta”.

Ziua de 25 martie 1959, în care este semnată declaraţia ajutorului de cercetător, este ulterioară arestării lui Eduard Pamfil. Anchetele Securităţii luaseră amploare pentru a demonstra că celebrarea Unirii la 24 Ianuarie 1959, cu prea mult entuziasm, a permis ca „duşmanul de clasă” să se organizeze şi să comploteze nefiind „depistat la timp”.

Securitatea trecuse la executarea ordinului dat de organele de partid sub forma acelor „măsuri corespunzătoare” împotriva Profesorului pentru “ieşiri nesănătoase, unele de-a dreptul duşmănoase”.

Episodul discursului lui Pamfil adresat studenţilor în seara zilei de 24 Ianuarie, care a dus la arestarea acestuia, l-a confirmat în postura de erou salvator al culturii naţionale. Împrejurările în care a avut loc discursul, prigoana pe care a declanşat-o au fost  întotdeauna evocate cu veneraţie contribuind la întărirea mitului Profesorului Pamfil.

Secvenţe ale întâmplărilor din acea perioadă sunt păstrate in dosarul R.144541 arhivat la C.N.S.A.S. Referitor la relatarea evenimentelor se pot constata numeroase coincidenţe între documentele ce provin din arhivele Partidului Comunist şi cele ce au aparţinut Securităţii, conlucrarea dintre cele două fiind permanent stimulată şi reîntărită.

În 13.02.1959, într-o fişă, cu antetul „Ministerul Afacerilor Interne Direcţia Regională Cluj”, aflată în dosarul de Securitate al profesorului Pamfil, se consemnează:

 

„.....La data de 29. oct.1958 a fost semnalat de agentul „OLTEANU” ca element cu o puternică influenţă negativă în rândul studenţilor. PAMFIl EDUARD în perioada anului în afara cursurilor de psihiatrie pe care le ţine în mod oficial a iniţiat pentru studenţi cursuri libere de psihologie în afara obligaţiilor sale profesionale.

 În cursul acestor cursuri, susnumitul expune problemele folosind termenologii a psihologiei şi filosofiei ermetice, confuze, idealiste, căutând în mod indirect să scoată în relief în faţa studenţilor că ştiinţa Pavloviană nu are loc în psihiatrie etc.

Într-unul din aceste cursuri, ţinute cu studenţii, tratând despre subiectul «Eu şi acţiunea», a afirmat: «Iată unul din puţinele lucruri pozitive ale marxismului», expresie care a fost viu comentată şi cu satisfacţie în rândul studenţilor, în special a[l] celor cu orientare reacţionară.

În data de 24 ian.1959 susnumitul, găsindu-se la domiciliul profesorului universitar IULIU HAŢ[I]EGANU după ce un grup de cca. 200-300 studenţi au cântat şi jucat „Hora Unirii”  în faţa locuinţei acestui prof , PAMFIL EDUARD ţinând o cuvântare spre a mulţumi acestui „gest” făcut de studenţi, printre altele a afirmat „ fiţi mereu tineri uniţi şi încrezători în steaua neamului românesc”.

Aceste cuvinte au creat în rândul studenţilor o serie de comentarii duşmănoase, ca de ex.:  Studentul STROESCU VASILE din anul VI  Med. Generală a afirmat: «dacă s-ar fi spus să se facă ceva, nimic n-ar fi fost în stare să oprească masa aceea imensă de studenţi, care manifesta româneşte». La fel studentul DUMBRĂVEANU CONSTANTIN (în prezent arestat),  în urma a celor afirmate de PAMFIL EDUARD s-a exprimat: «Pamfil ca întodeauna a fost un adevărat idol»[16]. 

 

 Imboldul conţinut de  metafora  astrului călăuzitor i-a deschis Profesorului uşa spre infernul anchetelor şi al închisorii, neîncrederea regimului comunist faţă de persoana lui atingând paroxismul în atmosfera de suspiciune a zilelor de după 24 Ianuarie 1959.

Dosarul procesului se află într-o altă arhivă, decât aceea a C.N.S.A.S., şi nu este încă accesibil. Dintr-o notă informativă, din 6 aprilie 1959, redactată de un informator necunoscut (pe document nu este specificat numele conspirativ şi nici numele ofiţerului care primeşte nota) se pot reconstitui reacţia de apărarare a profesorului faţă de acuzele aduse de organele de anchetă şi peregrinările sale prin capitală pentru a obţine protecţia unor prieteni din perioada interbelică, cu orientare de stânga, ajunşi persoane suspuse în nomenclatura de partid. Din notă reiese că autorul acest