Categorii

Editii

PROFILAXIA SECUNDARÃ A SCHIZOFRENIEI - O POSIBILITATE REALÃ

Michael DAVIDSON*, Rodica FERARU**

Evolutia schizofreniei pe parcursul vietii a suscitat dintotdeauna si continuã sã suscite numeroase polemici stiintifice. Desi modul optim de a investiga evolutia bolii, precum si modificarea în timp a semnelor clinice si biologice au fost dezbãtute pe larg, un numãr mic de studii s-a ocupat de manifestãrile care preced si care urmeazã imediat dupã debutul primului episod psihotic. Si mai putine studii au apreciat posibilitãtile de realizare a profilaxiei secundare în schizofrenie. Vom încerca o reevaluare a acestor întrebãri, în lumina ultimelor date si a recentelor conceptualizãri ale bolii.

MANIFESTÃRILE CARE PRECED SI URMEAZÃ IMEDIAT DUPÃ DEBUTUL PRIMULUI EPISOD PSIHOTIC

Observatia cã o parte dintre pacientii diagnosticati ca schizofreni prezintã manifestãri premorbide dateazã încã de la Bleuler (49). Au fost descrise deficite motorii, cognitive, emotionale si comportamentale în copilãrie, disfunctie socialã si modificãri afective si de personalitate în adolescentã, precum si aparitia unor simptome psihotice atenuate cu câteva luni pânã la câtiva ani înaintea primului contact terapeutic si a diagnosticului de psihoza (51-62). Perioada imediat precedentã debutului psihozei, în care comportamentul si functionalitatea se modificã de la un nivel stabil, „premorbid“, constituie „prodromul“. Factorii care precipitã trecerea de la prodrom la prima prezentare la consult medical si diagnosticul rezultat nu sunt însã strict corelati cu evolutia bolii. Nivelul educational al pacientilor si familiilor lor, statutul socioeconomic si accesibilitatea la serviciile de sãnãtate pot influenta timpul de primã prezentare (63-68). De asemenea, evenimente ca indisponibilitatea bruscã a persoanei care îngrijea individul mentinându-l chiar si simptomatic în cadrul comunitãtii, sau orice modificare a pragului comportamentului anormal tolerat de comunitate pot precipita prezentarea la tratament, internarea si diagnosticarea. Manifestãrile premorbide, debutul prodromului, aparitia simptomelor care definesc episodul de boalã si diagnosticarea sindromului nu sunt însã întotdeauna momente distincte în timp (31).

Metodele utilizate în investigarea fenomenelor care preced prima prezentare si diagnosticarea schizofreniei sunt: metoda riscului crescut, a perioadei de nastere si cea prospectivã istoricã (urmãrirea retrospectivã).

Metoda riscului crescut constã în urmãrirea clinicã a unor subiecti aparent sãnãtosi, dar cu risc crescut de a dezvolta schizofrenia, ca de exemplu rudele de gradul întâi ale indivizilor afectati. Studii efectuate cu ajutorul acestei strategii, care au urmãrit pânã în perioada adultã copiii si fratii indivizilor afectati de schizofrenie au demonstrat susceptibilitatea lor ridicatã, comparativ cu a populatiei generale, de a dezvolta disfunctii emotionale si comportamentale si reactii anormale psiho-fiziologice (69-81). Un studiu recent, care compara performantele cognitive si comportamentale ale unor gemeni normali în momentul testãrii, dar discordanti ulterior în ceea ce priveste psihoza, în comparatie cu gemeni care rãmân în continuare sãnãtosi, demonstreazã cã gemenii sãnãtosi din perechile bolnave au performante superioare gemenilor bolnavi, dar inferioare mediei gemenilor din lotul sãnãtos (82). Din pãcate însã, metoda riscului crescut nu conferã date despre faza premorbidã a schizofreniei. Aceasta, pe de o parte, datoritã faptului cã majoritatea indivizilor care apartin grupei de risc crescut reprezintã un subgrup mic, atipic, de pacienti cu schizofrenie, iar pe de alta, din cauza numãrului scãzut, aproximativ 10-15% (30), de subiecti cu risc crescut, care vor dezvolta ulterior boala.

Strategia perioadei de nastere selectioneazã un lot de persoane nãscute într-o arie geograficã, într-o perioadã delimitatã de timp, urmãrindu-l pe toatã durata vârstei de risc a schizofreniei, iar apoi continuã urmãrirea cazurilor de boalã apãrute. Printre cele mai complete lucrãri efectuate prin aceastã metodã se disting douã studii britanice: The Medical Research Council National Survey of Development, care a urmãrit toti subiectii nãscuti în sãptãmâna 3-9 martie 1946 si The National Child Development Study, care a studiat subiectii nãscuti în sãptãmâna 3-9 martie 1958 (83-84). Indivizii nãscuti în aceste 2 sãptãmâni au fost investigati împreunã cu pãrintii, pe toatã perioada copilãriei si adolescentei. La o privire generalã, se poate observa cã subiectii din grupul care a cuprins viitoarele cazuri de schizofrenie au avut o dezvoltare psihomotorie întârziatã, deficite de vorbire si comportamentale, precum si scoruri IQ scãzute comparativ cu cei care nu au devenit cazuri psihiatrice. Dificultatea aplicãrii acestei metode derivã din incidenta scãzutã a schizofreniei (0,87%) (30), din faptul cã vârsta de risc cuprinde peste 4 decenii de viatã, si cã este diferitã la bãrbati fatã de femei. Astfel, urmãrirea unui lot de 10.000 indivizi pe parcursul a 40 de ani începând de la vârsta de 5 ani poate detecta aproximativ 90 cazuri de schizofrenie, ceea ce este insuficient pentru formularea vreunei concluzii privitoare la evolutia unui sindrom atât de heterogen.

Urmãrirea retrospectivã (studiile prospective istorice) examineazã istoria premorbidã a subiectilor deja diagnosticati cã schizofreni. Putând utiliza datele examinãrilor psihometrice de rutinã administrate de autoritãtile scolare sau militare unui mare numãr de adolescenti sãnãtosi, si înregistrãrile psihiatrice ulterioare, aceastã strategie are avantajul studierii unui mare numãr de subiecti, existentei datelor si accesibilitãtii lor, precum si al unei semnificatii statistice crescute. Începerea urmãririi clinice numai dupã ce diagnosticul de psihozã a fost stabilit este însã limitatã de faptul cã loturile includ numai persoanele care au apelat la ajutor medical (de obicei într-un centru academic) si care au consimtit sã participe la cercetare (31). În plus, metoda nu furnizeazã informatii prospective asupra evenimentelor care preced primul episod psihotic. De asemenea, se poate presupune cã o parte dintre indivizii recrutati pentru studiu puteau fi bolnavi cronici de un numãr de ani, dar nediagnosticati (32-33). Unul dintre dezavantajele metodei constã deci în faptul cã nu detecteazã schizofrenia sau manifestãrile ei premorbide. Numeroase studii bazate pe aceastã strategie confirmã, atât cantitativ cât si calitativ, prezenta deficitelor cognitive si comportamentale ale viitorilor schizofreni (85).

O investigare a populatiei nationale de adolescenti efectuatã pe baza datelor comisiei nationale de recrutare israeliene relevã cã indivizii aparent sãnãtosi care au dezvoltat ulterior schizofrenie au prezentat, ca grup, scoruri medii inferioare colegilor lor sãnãtosi în domeniul adaptãrii sociale si IQ (53). Diferentele derivã dintr-o „deplasare la stânga“ a viitorilor pacienti, mai pronuntatã în sfera adaptãrii sociale decât în IQ.

Desi rezultatele tuturor acestor studii sunt asemãnãtoare, interpretarea lor rãmâne încã neclarã. Manifestãrile premorbide ale bolii sunt extrem de variate si un „prodrom tipic“ nu a putut fi identificat. De exemplu, semnele premorbide se pot manifesta la unii indivizi prin timiditate în copilãrie, iar la altii, prin scoruri IQ inferioare celor previzibile în perioada adolescentei. La un numãr de subiecti cu IQ mediu sau peste mediu s-a observat gândire paranoidã nepsihoticã cu câtiva ani înaintea primului episod psihotic. În alte cazuri, manifestãrile premorbide constau în disfunctii comportamentale si afect depresiv, care preced psihoza cu numai câteva luni. Prodromul poate lua forma unei deteriorãri progresive si continue care începe din copilãrie, sau a unui deficit cognitiv. Este de presupus cã un studiu prospectiv adecvat, desemnat sã detecteze în mod specific manifestãrile premorbide ale schizofreniei, condus de la nastere si cuprinzând întreaga vârstã de risc, va detecta cã acelasi individ, la care se manifestã întârzierea dezvoltãrii în copilãrie (56), timiditate si dificultãti de învãtare în scoala elementarã (50, 52) restrângerea contactelor cu colegii (86), afect depresiv si gândire bizarã în adolescentã (87), va dezvolta psihozã în perioada de adult tânãr (30). Au fost propuse chiar si manifestãri premorbide particulare, care conduc cãtre un anumit subtip de schizofrenie (86). Este însã neclar dacã aceste variate simptome premorbide sau prodromale, diferite în calitate, severitate si vârsta debutului, au aceeasi influentã asupra primei exacerbãri psihotice sau asupra evolutiei bolii.

Cu toate incertitudinile prezentate si cu toate cã semnele premorbide pot fi detectate în mod curent numai la o minoritate dintre viitorii schizofreni, existenta acestor manifestãri deschide noi perspective de investigatie. Astfel, conceptual, ar fi interesant de explicat relatia fiziopatologicã dintre simptomele premorbide si manifestãrile bolii; utilitatea practicã ar putea consta în identificarea prodromului ca predictor al bolii, ceea ce ar oferi posibilitatea implementãrii adecvate a strategiilor de profilaxie secundarã.
Datoritã faptului cã manifestãrile clinice ale schizofreniei pot reprezenta o acumulare de factori de risc genetici si ambianti (sau lipsa factorilor ambianti protectori), anomaliile premorbide, si, în special, cele de la vârsta tânãrã, ar putea fi conceptualizate ca markeri ai vulnerabilitãtii. Aceastã teorie vine în sprijinul ipotezei „atingerii multiple“ în care, în afara factorilor genetici si/sau ambianti care determinã manifestãri premorbide, o injurie ambientalã sau o expresie geneticã tardivã sunt necesare pentru ca sindromul schizofreniei sã se dezvolte. O ipoteza corolarã sugereazã cã, în functie de injuriile aditionale survenite mai târziu, aceleasi manifestãri apãrute la vârstã tânãrã pot rãmâne stabile pe tot parcursul vietii, pot evolua cãtre o patologie psihiatricã de genul tulburãrilor de personalitate din spectrul schizofreniei, sau pot conduce cãtre schizofrenie. Dacã fenotipul schizofreniei reflectã consecintele unei acumulãri de factori de risc genetici si ambianti, studiul evolutiei bolii de la nastere si pânã la sfârsitul perioadei de risc este necesar pentru identificarea modalitãtilor specifice etiologice. O posibilitate alternativã ar fi cã numai un subgrup dintre toti indivizii, cel care prezintã anumite manifestãri premorbide, va dezvolta inevitabil schizofrenia în viitor, si numai pentru acest grup manifestãrile prodromale sunt precursori obligatorii ai bolii.

PROFILAXIA SECUNDARÃ A SCHIZOFRENIEI

Folosirea manifestãrilor premorbide si prodromale pentru identificarea subiectilor cu risc iminent de a dezvolta schizofrenia, în scopul intervenirii înaintea debutului primului episod psihotic pare extrem de tentantã (47, 57, 88-93). Logic, se poate presupune cã orice interventie care ar amâna sau ar atenua primul episod psihotic ar avea impact major asupra dezvoltãrii pe termen lung a bolii. Aceastã idee se bazeazã pe studii care aratã cã pacientii cu o duratã mai scurtã a psihozei netratate prezintã remisii simptomatice mai rapide si o deteriorare mai putin semnificativã pe termen lung (94-96).

Cu toate acestea, specificitatea scãzutã a sim-ptomelor premorbide poate cauza diagnosticarea excesivã si stigmatizarea inutilã a unui numãr de indivizi. Presupunând cã s-ar putea îmbunãtãti specificitatea predictiei, prin urmãrirea în exclusivitate a subiectilor cu risc foarte crescut de a dezvolta boala (de exemplu, rudele de gradul întâi ale schizofrenilor, care prezumtiv manifestã semne prodromale), aceastã strategie exclude 90% dintre viitorii pacienti care nu au rude afectate de boalã. Pe de altã parte, chiar în conditiile în care specificitatea predictiei ar putea fi amelioratã, nu este sigur cã profilaxia va fi efectivã. Medicamentele antipsihotice, care si-au dovedit eficacitatea în reducerea simptomatologiei si în preventia exacerbãrilor la indivizi care au experimentat psihoze, pot fi efective sau nu în amânarea debutului psihozei.

Mai mult decât atât, ipoteza conform cãreia psihoza ar exercita un efect toxic cerebral si durata prelungitã a psihozei netratate ar determinã o severitate crescutã a bolii, a suferit modificãri recente (20, 97). Argumentele aduse în favoarea noii teorii sunt: a) durata psihozei netratate nu poate fi precis determinatã; b) întârzierea prezentãrii la tratament nu agraveazã severitatea bolii, ci este rezultatul unui debut insidios, care reprezintã o formã mai severã de boalã; si c) durata crescutã a psihozei netratate si persistenta psihozei, în pofida tratamentului, reflectã ambele acelasi fenomen de severitate al psihozei, fãrã a proba o relatie cauzalã între ele. În final, corelatia dintre durata psihozei netratate si calitatea vietii sau severitatea bolii rãmâne încã echivocã.

Din aceste motive, problema tratãrii indivizilor care nu sunt încã în stare psihoticã floridã a suscitat numeroase dileme în cadrul comunitãtii medicale. Ca urmare a beneficiilor potentiale ale profilaxiei secundare pe de o parte, si ale riscurilor si implicatiilor etice pe de altã parte, dezvoltarea unor metode de evaluare ale raportului risc/beneficiu devine esentialã. Examinarea corelatiei risc/beneficiu într-un domeniu în care mãsurãtorile profilactice sunt deja o realitate acceptatã, poate fi o strategie utilã. De exemplu, desi este cunoscut faptul cã în perioada de remisie care urmeazã primului episod psihotic, numai 60% dintre pacientii netratati prezintã exacerbãri în primul an, 100% dintre pacienti primesc în mod curent neuroleptice. Prin urmare 40%, desi au o probabilitate minimã de a manifesta agravarea simptomatologiei, vor fi expusi la efectele adverse ale neurolepticelor. În mod similar, 7 familii de pacienti schizofreni trebuie sã suporte costul, efortul, si eventualele efecte secundare ale terapiei intensive de familie un an, pentru a preveni recãderile a numai 1/7 dintre pacientii schizofreni recent externati (98).

Dilema tratamentului profilactic nu este limitatã numai la psihiatrie. Se stie cã 70 de pacienti vârstnici cu hipertensiune arterialã medie trebuie tratati cu medicatie antihipertensivã pe o perioadã de cinci ani, pentru a salva o singurã viatã si cã 100 de bãrbati nediagnosticati ca suferind de boalã coronarianã trebuie tratati cu aspirinã cinci ani, pentru a preveni un singur atac de cord (99). Utilizând metoda numãrului necesar de tratat (NNT, number needed to treat), care reprezintã numãrul indivizilor care necesitã tratment pentru prevenirea unui singur caz de evolutie nefavorabilã a bolii, s-a calculat cã este necesarã administrarea antipsihoticelor la 35 de adolescenti cu tulburare de personalitate paranoidã sau schizotipalã pe o perioadã de 1-3 ani, pentru a amâna cu 6-12 luni spitalizarea pentru schizofrenie a unui singur pacient.

Detectarea precoce si strategiile terapeutice sunt demonstrate de rezultatele preliminare dintr-o comunitate clinicã, în care tineri cu simptome prodromale au fost tratati cu neuroleptice plus terapie suportivã sau numai cu terapie suportivã. Rezultatele au indicat cã mai multi membri ai lotului tratat cu neuroleptice au rãmas nesimptomatici o perioadã mai lungã de timp decât cei tratati numai cu terapie suportivã sau decât cei care au refuzat participarea la studiu. În altã investigatie, rudele de gradul întâi ale pacientilor, nepsihotice, dar care prezentau deficit cognitiv, si-au ameliorat starea sub tratament neuroleptic (101).

Din datele prezentate, se observã cã, desi interesul fatã de evenimentele care conduc cãtre debutul primului episod psihotic si fatã de necesitatea profilaxiei secundare este în continuã crestere, cunostintele existente si implicatiile practice sunt încã reduse, comparativ cu cele legate de episodul psihotic în sine.

PRIMUL EPISOD PSIHOTIC

Studii recente de urmãrire clinicã a pacientilor pe o perioadã de doi pânã la cinci ani de la primul episod de boalã furnizeazã date despre evolutia precoce a simptomelor pozitive (3, 34, 103) si negative (19, 102, 104-106), performantele cognitive (107-114) si functionarea socialã (115-117), precum si rãspunsul la tratament (95). Mai mult decât atât, s-au descris modificãri radiologice cerebrale apãrute dupã primul episod psihotic (118-120).

De multe ori, aparitia sau agravarea simptomelor psihotice pozitive este factorul care determinã prima prezentare la serviciile de sãnãtate mintalã, diagnosticarea si spitalizarea. Din aceste motive, nu ne surprinde faptul cã descrierea primului episod de schizofrenie este dominatã de prezenta simptomelor pozitive, în special idei delirante si halucinatii. Aproape 90% dintre pacientii tratati cu neuroleptice rãspund printr-o remisie rapidã, chiar dacã numai tranzitorie, a simptomelor psihotice. Cu toate cã rãspunsul initial la tratament este favorabil, reaparitia simptomatologiei psihotice se constatã frecvent. Predominanta simptomelor negative si hebefrenice sau tabloul catatonic nu sunt caracteristice primului episod. Debutul insidios cu simptome negative apare relativ rar, iar rãspunsul acestor simptome la tratament este limitat. Deficitul cognitiv se observã încã de la primul episod psihotic si este relativ sever. Desi deteriorarea afecteazã aproape toatã sfera cognitivã, ea are o distributie inegalã. Astfel, deficitele de memorie, abstractizare si atentie sunt mai severe decât cele verbale sau perceptuale (122). Deficitul performantelor cognitive din perioada de remisie de dupã primul episod depãseste 1/3 - 2/3 DS (deviatie standard), adicã pe cel caracteristic performantelor premorbide ale pacientilor schizofreni, ceea ce sugereazã cã deteriorarea cognitivã reprezintã un proces progresiv. Un studiu comparativ care mãsoarã IQ (Raven Progressive Matrixes scores), constatã performante inferioare la adolescenti aparent sãnãtosi la scurt timp înaintea primei lor spitalizãri pentru psihozã, fatã de cele ale adolescentilor testati cu câtiva ani înaintea primei exacerbãri, dar superioare pacientilor cu exacerbãri (123). În plus, performantele cognitive ale pacientilor cronici (112) sunt inferioare celor de la primul episod, ceea ce evidentiazã deteriorarea cognitivã, apãrutã dupã primul episod de boalã (108-109). Spre deosebire de simptomele psihotice, deficitul cognitiv rãspunde mai putin favorabil la tratamentul neuroleptic administrat în schizofrenie (124). Desi douã studii diferite au demonstrat o usoarã ameliorare longitudinalã în anumite domenii ale sferei cognitive (109, 125), dimensiunile acesteia nu sunt evidente. Mai mult decât atât, chiar dacã s-a constatat o ameliorare cognitivã, nici un studiu nu a evidentiat normalizarea functiilor cognitive la pacientii aflati la primul episod psihotic.

Cu toatã remisia psihozei obtinutã în majoritatea cazurilor la primul episod psihotic (95), si cu toate cã simptomele negative si deficitul cognitiv nu sunt foarte severe în aceastã etapã a bolii, majoritatea pacientilor prezintã încã de la primul episod o persistentã deteriorare socialã si profesionalã. De exemplu, într-un studiu al lui Ho si colaboratorii (126), la 18 luni de la primul episod psihotic de schizofrenie, peste o jumãtate din pacienti se întretin din fondurile publice si numai 25% desfãsoarã o activitate profesionalã sau scolarã. În aceste conditii, observatia cã deficitul premorbid al functionãrii sociale este agravat de cãtre primul episod psihotic mai mult decât deficitul cognitiv, nu apare cã surprinzãtoare.

Studierea fazei premorbide si a primului episod psihotic evidentiazã câteva aspecte extrem de importante. Astfel, s-a constatat cã o parte dintre manifestãrile schizofreniei, inclusiv psihoza, sunt prezente cu câteva luni pânã la câtiva ani înaintea diagnosticãrii, cã la majoritatea pacientilor apare ameliorarea simptomelor pozitive sub tratament, si cã evolutia în primii 1-2 ani de boalã este superioarã celei ulteriore. Deficitul ocupational si cel cognitiv apar disproportionate comparativ cu severitatea simptomelor psihotice în majoritatea cazurilor. Cu toate acestea, trebuie luati în consideratie si factorii care ar putea induce modificãri în rezultatele obtinute. Astfel, majoritatea studiilor asupra primului episod cuprind pacienti a) care au fost îndeajuns de bolnavi cã sã necesite spitalizare, b) au prezentat o ameliorare suficientã pentru a-i face capabili sã consimtã la urmãrirea clinicã de dupã externare, însã c) la care remisia nu a fost suficientã pentru iesirea lor din tratament. Poate chiar mai important încã, majoritatea urmãririlor clinice se întind pe o perioadã de sub 5 ani, din cauza iesirii premature din studiu a pacientilor, problemelor financiare sau altor factori.

În concluzie, observatia cã multe manifestãri apar într-o perioadã de timp cuprinsã între 3-5 ani înaintea si imediat dupã primul episod psihotic diagnosticat a constituit un impuls în proliferarea studierii primului episod în ultimul deceniu. Constatarea unui persistent deficit premorbid al functionãrii sociale si agravarea deteriorãrii socio-profesionale de cãtre aparitia primului episod de boalã au sporit substantial interesul pentru cercetarea evenimentelor care conduc cãtre primul episod psihotic si pentru implicatiile sale practice. Diagnosticarea precoce si tratarea schizofreniei nu reprezintã numai un scop în sine, ci ar putea contribui la influentarea evolutiei ulterioare a bolii si a severitãtii modificãrii calitãtii vietii si functionãrii persoanei afectate. Desi în aceste conditii necesitatea profilaxiei secundare devine stringentã, informatiile de pânã în prezent nu sunt încã suficiente pentru a evalua posibilitãtile reale de efectuare a ei. De aceea, se impune necesitatea continuãrii si intensificãrii studiilor în acest domeniu.

Bibliografie

1. Weinberger D.R. (1987) Implications of normal brain development for the pathogenesis of schizophrenia. Arch Gen Psychiatry, 44(7): 660-9.
2. Lieberman J.A. (1999a) Is schizophrenia a neurodegenerative disorder? A clinical and neurobiological perspective. Biol Psychiatry, 46(6): 729-39.
3. McGlashan T.H., and Hoffman R.E. (2000) Schizophrenia as a disorder of developmentally reduced synaptic connectivity. Arch Gen Psychiatry, 57(7): 637-48.
4. Fenton W.S., McGlashan T.H. (1991) Natural history of schizophrenia subtypes. I. Longitudinal study of paranoid, hebephrenic, and undifferentiated schizophrenia. Arch. Gen. Psychiatry, 48(11): 969-977.
5. DeSisto M.J., Harding C.M., McCormick R.V., Ashikaga T., and Brooks G.W. (1995) The Maine and Vermont three-decade studies of serious mental illness. I. Matched comparison of cross-sectional outcome. Br. J. Psychiatry, 167(3): 331-8.
6. Huber G., Gross G., Schuttler R. (1975) A long-term follow-up study of schizophrenia: psychiatric course of illness and prognosis. Acta Psychiatr. Scand., 52(1): 49-57.
7. Stephens J.H., Richard P., McHugh P.R. (1997) Long-term follow-up of patients hospitalized for schizophrenia, 1913 to 1940. J. Nerv. Ment. Dis., 185(12): 715-721.
8. Marneros A., Steinmeyer E.M., Deister A., Rohde A., Junemann H. (1989) Long-term outcome of schizoaffective and schizophrenic disorders: a comparative study. III. Social consequences. Eur. Arch. Psychiatry Neurol. Sci., 238(3): 135-139.
9. Steinhausen H.C., Meier M., Angst J. (1998) The Zurich long-term outcome study of child and adolescent psychiatric disorders in males. Psychol. Med., 28(2): 375-383.
10. Davidson L., and McGlashan T.H. (1997) The varied outcomes of schizophrenia. Can. J. Psychiatry, 42(1): 34-43.
11. Hubschmid T., Perrin N., Ciompi L. (1991) [The dynamics of outcome predictors in the early phase of schizophrenic psychoses--an empirical study]. Psychiatr. Prax., 18(6): 196-201.
12. Kolakowska T., Williams A.O., Ardern M., Reveley M.A., Jambor K., Gelder M.G., Mandelbrote B.M. (1985) Schizophrenia with good and poor outcome. I: Early clinical features, response to neuroleptics and signs of organic dysfunction. Br. J. Psychiatry, 146:229-239.
13. McGlashan T.H., Fenton, W.S. (1993) Subtype progression and pathophysiologic deterioration in early schizophrenia. Schizophr. Bull., 19(1):71-84.
14. Cornblatt B., Obuchowski M., Roberts S., Pollack S., Erlenmeyer-Kimling L. (1999) Cognitive and behavioral precursors of schizophrenia. Dev. Psychopathol., 11(3): 487-508.
15. Erlenmeyer-Kimling L. (2000) Neurobehavioral deficits in offspring of schizophrenic parents: Liability indicators and predictors of illness. Am. J. Med. Genet., 97(1): 65-7.
16. Marcus J., Hans S.L., Auerbach J.G., Auerbach A.G. (1993) Children at risk for schizophrenia: the Jerusalem Infant Development Study. II. Neurobehavioral deficits at school age. Arch. Gen. Psychiatry, 50(10): 797-809.
17. Squires-Wheeler E., Skodol A.E., Bassett A., Erlenmeyer-Kimling L. (1989) DSM-III-R schizotypal personality traits in offspring of schizophrenic disorder, affective disorder, and normal control parents. J. Psychiatr. Res., 23(3-4): 229-239.
18. Bromet E.J., Jandorf L., Fennig S., Lavelle J., Kovasznay B., Ram R., Tanenberg-Karant M., Craig, T. (1996) The Suffolk County Mental Health Project: demographic, pre-morbid and clinical correlates of 6-month outcome. Psychol. Med., 26(5): 953-962.
19. Hafner H., Maurer K., Loffler W., an der Heiden W., Munk-Jorgensen P., Hambrecht M., Reicher-Rossler A. (1998) The ABC Schizophrenia Study: a preliminary overview of the results. Soc . Psychiatry, Psychiatry Epidemiol., 33(8): 380-6.
20. Ho B.C., Andreasen N.C., Flaum M., Nopoulos P., Miller D. (2000) Untreated initial psychosis: its relation to quality of life and symptom remission in first-episode schizophrenia. Am. J. Psychiatry, 157(5): 808-15.
21. Hoff A.L., Riordan H., O'Donnell D.W., Morris L., DeLisi L.E. (1992) Neuropsychological functioning of first-episode schizophreniform patients. Am J. Psychiatry, 149(7): 898-903.
22. Jarskog L.F., Mattioli M.A., Perkins D.O., Lieberman J.A. (2000) First-episode psychosis in a managed care setting: clinical management and research. Am. J. Psychiatry, 157(6): 878-84.
23. Johnstone E.C., Crow T.J., Johnson A.L., MacMillan J.F. (1986) The Northwick Park Study of first episodes of schizophrenia. I. Presentation of the illness and problems relating to admission. Br. J. Psychiatry, 148:115-20.
24. Johnstone E.C., Frith C.D., Crow T.J., Owens D.G., Done D.J., Baldwin E.J., Charlette A. (1992) The Northwick Park 'Functional' Psychosis Study: diagnosis and outcome. Psychol. Med., 22(2): 331-346.
25. Keshavan M.S., Schooler N.R. (1992) First-episode studies in schizophrenia: criteria and characterization. Schizophr. Bull., 18(3): 491-513.
26. Larsen T.K., Johannessen J.O., Opjordsmoen S. (1998) First-episode schizophrenia with long duration of untreated psychosis. Pathways to care. Br. J. Psychiatry Suppl, 172(33): 45-52.
27. Larsen T.K., McGlashan T.H., Moe L.C. (1996) First-episode schizophrenia: I. Early course parameters. Schizophr. Bull., 22(2): 241-56.
28. Lieberman J.A., Alvir J.M., Woerner M., Degreef G., Bilder R.M., Ashtari M., Bogerts B., Mayerhoff D.I., Geisler S.H., Loebel A., and et al. (1992) Prospective study of psychobiology in first-episode schizophrenia at Hillside Hospital. Schizophr. Bull., 18(3): 351-71.
29. Thara R., Eaton, W.W. (1996) Outcome of schizophrenia: the Madras longitudinal study. Aust N.Z. J. Psychiatry, 30(4): 516-22.
30. Gotteman I.I., Shields J.M. (1982) Schizophrenia: The epigenetic puzsle. New York, Oxford.
31. Maurer K., Hafner H. (1995) Methodological aspects of onset assessment in schizophrenia. Schizophr. Res., 15(3): 265-76.
32. Chapman L.J., Chapman J.P., Kwapil T.R., Eckblad M., Zinser M.C. (1994) Putatively psychosis-prone subjects 10 years later. J. Abnorm. Psychol., 103(2): 171-183.
33. Ganguli R., Brar J.S. (1992) Generalizability of first-episode studies in schizophrenia. Schizophr. Bull., 18(3): 463-9.
34. McGlashan T.H. (1999a) Duration of untreated psychosis in first-episode schizophrenia: marker or determinant of course? Biol. Psychiatry, 46(7): 899-907.
35. Berenbaum H., Fujita F. (1994) Schizophrenia and personality: exploring the boundaries and connections between vulnerability and outcome. J. Abnorm. Psychol., 103(1): 148-158.
36. Levav I., Kohn R., Dohrenwend B.P., Shrout P.E., Skodol A.E., Schwartz S., Link B.G., Naveh G. (1993) An epidemiological study of mental disorders in a 10-year cohort of young adults in Israel. Psychol. Med., 23(3): 691-707.
37. Lieberman J.A. (1999c) Schizophrenia: comments on genes, development, risk factors, phenotype, and course. Biol. Psychiatry, 46(7): 869-70.
38. Phelan, J. (1994) Six-month stability of psychiatric diagnoses in first-admission patients with psychosis. Am. J. Psychiatry, 151(8): 1200-1208.
39. Pulver A.E., Carpenter W.T., Adler L., McGrath J. (1988) Accuracy of the diagnoses of affective disorders and schizophrenia in public hospitals. Am. J. Psychiatry, 145(2): 218-220.
40. Tsuang M.T., Faraone S.V. (1999) The concept of target features in schizophrenia research. Acta Psychiatr. Scand. Suppl, 395: 2-11.
41. Vazquez-Barquero J.L., Cuesta Nunez M.J., Herrera C.S., Diez Manrique J.F., Pardo G., Dunn G. (1996b) Sociodemographic and clinical variables as predictors of the diagnostic characteristics of first episodes of schizophrenia. Acta Psychiatr. Scand., 94(3): 149-155.
42. Agid O., Shapira B., Zislin J., Ritsne, M., Hanin B., Murad H., Troudart T., Bloch M., Heresco-Levy U., Lerer B. (1999) Environment and vulnerability to major psychiatric illness: a case control study of early parental loss in major depression, bipolar disorder and schizophrenia. Mol. Psychiatry, 4(2): 163-172.
43. Birchwood M., Cochrane R., Macmillan F., Copestake S., Kucharska J., Carriss M. (1992) The influence of ethnicity and family structure on relapse in first- episode schizophrenia. A comparison of Asian, Afro-Caribbean, and white patients. Br. J. Psychiatry, 161:783-90.
44. Brekke J.S., Ansel M., Long J., Slade E., Weinstein M. (1999) Intensity and continuity of services and functional outcomes in the rehabilitation of persons with schizophrenia. Psychiatr Serv., 50(2): 248-56.
45. Browne S., Clarke M., Gervin M., Waddington J.L., Larkin C., O'Callaghan E. (2000) Determinants of quality of life at first presentation with schizophrenia. Br. J. Psychiatry, 176: 173-6.
46. van Os J., Driessen G., Gunther N., Delespaul P. (2000) Neighbourhood variation in incidence of schizophrenia. Evidence for person-environment interaction. Br. J. Psychiatry, 176: 243-8.
47. Garbharran H.N., Zibin T. (1993) The influence of ethnicity and family structure on relapse in first- episode schizophrenia [letter; comment]. Br. J. Psychiatry, 163:127.
48. Phelan J.C., Bromet E.J., Link B.G. (1998) Psychiatric illness and family stigma. Schizophr. Bull., 24(1): 115-26.
49. Bleuler E. (1911) Dementia Praecox, or the Group of Schizophrenias: International Universities Press.
50. Cannon M., Jones P., Huttunen M.O., Tanskanen A., Huttunen T., Rabe-Hesketh S., Murray R.M. (1999) School performance in Finnish children and later development of schizophrenia: a population-based longitudinal study. Arch. Gen. Psychiatry, 56(5):457-463.
51. Gupta S., Rajaprabhakaran R., Arndt S., Flaum M., Andreasen N.C. (1995) Premorbid adjustment as a predictor of phenomenological and neurobiological indices in schizophrenia. Schizophr. Res., 16(3):189-197.
52. Jones P.B., Bebbington P., Foerster A., Lewis S.W., Murray R.M., Russell A., Sham P.C., Toone B.K., Wilkins S. (1993) Premorbid social underachievement in schizophrenia. Results from the Camberwell Collaborative Psychosis Study. Br. J. Psychiatry, 162: 65-71.
53. Davidson M., Reichenberg A., Rabinowitz J., Weiser M., Kaplan Z., Mark M. (1999) Behavioral and intellectual markers for schizophrenia in apparently healthy male adolescents. Am. J. Psychiatry, 156(9): 1328-1335.
54. Done D.J., Leinoneen E., Crow T.J., Sacker A. (1998) Linguistic performance in children who develop schizophrenia in adult life. Evidence for normal syntactic ability. Br. J. Psychiatry, 172: 130-135.
55. Kwapil T.R., Miller M.B., Zinser M.C., Chapman J., Chapman L.J. (1997) Magical ideation and social anhedonia as predictors of psychosis proneness: a partial replication. J. Abnorm. Psychol., 106(3): 491-495.
56. Walker E., Lewine R.J. (1990) Prediction of adult-onset schizophrenia from childhood home movies of the patients. Am J Psychiatry, 147(8): 1052-6.
57. Yung A.R., Phillips L.J., McGorry P.D., McFarlane C.A., Francey S., Harrigan S., Patton G.C., Jackson H.J. (1998) Prediction of psychosis. A step towards indicated prevention of schizophrenia. Br. J. Psychiatry Suppl, 172(33): 14-20.
58. Gilvarry C., Takei N., Russell A., Rushe T., Hemsley D., Murray R.M. (2000) Premorbid IQ in patients with functional psychosis and their first-degree relatives. Schizophr. Res., 41(3): 417-29.
59. Iacono W.G., Ficken J.W., Beiser M. (1999) Electrodermal activation in first-episode psychotic patients and their first-degree relatives. Psychiatry Res., 88(1): 25-39.
60. Nicolson R., Lenane M., Singaracharlu S., Malaspina D., Giedd J.N., Hamburger S.D., Gochman P., Bedwell J., Thaker G.K., Fernandez T., Wudarsky M., Hommer D.W., Rapoport J.L. (2000) Premorbid speech and language impairments in childhood-onset schizophrenia: association with risk factors. Am. J. Psychiatry, 157(5): 794-800.
61. Isohanni I., Jarvelin M.R., Nieminen P., Jones P., Rantakallio P., Jokelainen J., Isohanni M. (1998) School performance as a predictor of psychiatric hospitalization in adult life. A 28-year follow-up in the Northern Finland 1966 Birth Cohort. Psychol. Med., 28(4): 967-974.
62. Olin S.S., John R.S., Mednick S.A. (1995) Assessing the predictive value of teacher reports in a high risk sample for schizophrenia: a ROC analysis. Schizophr. Res., 16(1): 53-66.
63. Basu D., Malhotra A., Bhagat A., Varma V.K. (1999) Cannabis psychosis and acute schizophrenia. A case-control study from India. Eur. Addict. Res., 5(2): 71-3.
64. Bhugra D., Hilwig M., Mallett R., Corridan B., Leff J., Neehall J., Rudge S. (2000) Factors in the onset of schizophrenia: a comparison between London and Trinidad samples. Acta Psychiatr Scand., 101(2): 135-41.
65. Hambrecht M., Hafner H., Loffler W. (1994) Beginning schizophrenia observed by significant others. Soc. Psychiatry Psychiatr. Epidemiol., 29(2): 53-60.
66. Hinrichsen G.A., Lieberman J.A. (1999) Family attributions and coping in the prediction of emotional adjustment in family members of patients with first-episode schizophrenia. Acta Psychiatr. Scand., 100(5): 359-66.
67. McClellan J., Werry J. (1997) Practice parameters for the assessment and treatment of children and adolescents with schizophrenia. American Academy of Child and Adolescent Psychiatry. J. Am. Acad. Child Adolesc Psychiatry, 36(10 Suppl): 177S-93S.
68. Varma V.K., Wig N.N., Phookun H.R., Misra A.K., Khare C.B., Tripathi B.M., Behere P.B., Yoo E.S., Susser E.S. (1997b) First-onset schizophrenia in the community: relationship of urbanization with onset, early manifestations and typology. Acta Psychiatr. Scand., 96(6): 431-8.
69. Amin F., Silverman J.M., Siever L.J., Smith C.J., Knott P.J., Davis K.L. (1999) Genetic antecedents of dopamine dysfunction in schizophrenia. Biol. Psychiatry, 45(9): 1143-50.
70. Keefe R.S., Silverman J.M., Mohs R.C., Siever L.J., Harvey P.D., Friedman L., Roitman S.E., DuPre R.L., Smith C.J., Schmeidler J., Davis K.L. (1997) Eye tracking, attention, and schizotypal symptoms in nonpsychotic relatives of patients with schizophrenia. Arch. Gen. Psychiatry, 54(2): 169-76.
71. Lauer C.J., Bronisch T., Kainz M., Schreiber W., Holsboer F., Krieg J.C. (1997) Pre-morbid psychometric profile of subjects at high familial risk for affective disorder. Psychol. Med., 27(2): 355-362.
72. Lyons, M.J.; Toomey, R.; Faraone, S.V.; Kremen, W.S.; Yeung, A.S.; and Tsuang, M.T. Correlates of psychosis proneness in relatives of schizophrenic patients. J. Abnorm. Psychol., 104(2): 390-4, 1995.
73. Lyons M.J., Toomey R., Faraone S.V., Tsuang M.T. (1994) Comparison of schizotypal relatives of schizophrenic versus affective probands. Am. J. Med. Genet., 54(3): 279-285.
74. Maier W., Lichtermann D., Minges J., Heun R. (1994a) Personality disorders among the relatives of schizophrenia patients. Schizophr. Bull., 20(3): 481-493.
75. Maier W., Minges J., Lichtermann D., Heun R., Franke P. (1994b) Personality variations in healthy relatives of schizophrenics. Schizophr. Res., 12(1): 81-88.
76. Parnas J., Cannon T.D., Jacobsen B., Schulsinger H., Schulsinger F., Mednick S.A. (1993) Lifetime DSM-III-R diagnostic outcomes in the offspring of schizophrenic mothers. Results from the Copenhagen High-Risk Study. Arch. Gen. Psychiatry, 50(9): 707-714.
77. Rosenberg D.R., Sweeney J.A., Squires-Wheeler E., Keshavan M.S., Cornblatt B.A., Erlenmeyer-Kimling L. (1997) Eye-tracking dysfunction in offspring from the New York High-Risk Project: diagnostic specificity and the role of attention. Psychiatry Res., 66(2-3): 121-30.
78. Varma S.L., Sharma I. (1993) Psychiatric morbidity in the first-degree relatives of schizophrenic patients [published erratum appears in Br. J. Psychiatry 1993 Nov;163:700]. Br. J. Psychiatry, 162: 672-678.
79. Varma S.L., Zain A.M., Singh S. (1997a) Psychiatric morbidity in the first-degree relatives of schizophrenic patients. Am. J. Med. Genet., 74(1): 7-11.
80. Webb C.T. Levinson D.F. (1993) Schizotypal and paranoid personality disorder in the relatives of patients with schizophrenia and affective disorders: a review. Schizophr. Res., 11(1): 81-92.
81. Zivanovic O., Borisev L. (1999) [Genetic factors in the onset of schizophrenia]. Med. Pregl., 52(1-2): 25-28.
82. Reichenberg A. et al. In press Am. J. Psychiatry
83. Jones P., Rodgers B., Murray R., Marmot M. (1994) Child development risk factors for adult schizophrenia in the British 1946 birth cohort. Lancet, 344(8934): 1398-1402.
84. Done D.J., Crow T.J., Johnstone E.C., Sacker A. (1994) Childhood antecedents of schizophrenia and affective illness: social adjustment at ages 7 and 11. BMJ, 309(6956): 699-703.
85. David A.S., Malmberg A., Brandt L., Allebeck P., Lewis G. (1997) IQ and risk for schizophrenia: a population-based cohort study. Psychol. Med., 27(6): 1311-1323.
86. Cuesta M.J., Peralta V., Caro F. (1999) Premorbid personality in psychoses. Schizophr. Bull., 25(4): 801-11.
87. Moller P. (2000) First-episode schizophrenia: do grandiosity, disorganization, and acute initial development reduce duration of untreated psychosis? An exploratory naturalistic case study [In Process Citation]. Compr. Psychiatry, 41(3): 184-90.
88. Falloon I.R., Coverdale J.H., Laidlaw T.M., Merry S., Kydd R.R., Morosini P. (1998) Early intervention for schizophrenic disorders. Implementing optimal treatment strategies in routine clinical services. OTP Collaborative Group. Br. J. Psychiatry Suppl, 172(33): 33-8.
89. Dalery J. (1999) Schizophrenia: from prediction to prevention. A challenge for the 21st century (editorial). Encephale, 25(3): 193-4.
90. Johannessen J.O. (1998) Early intervention and prevention in schizophrenia--experiences from a study in Stavanger, Norway. Seishin Shinkeigaku Zasshi, 100(8): 511-22.
91. Klosterkotter J. (1998) From fighting to preventing disease. Is such a paradigm possible for schizophrenic disorders? Fortschr. Neurol. Psychiatr., 66(8): 366-77.
92. Munoz R.F., Mrazek P.J., Haggerty R.J. (1996) Institute of Medicine report on prevention of mental disorders. Summary and commentary. Am. Psychol., 51(11): 1116-22.
93. Oguru T. (1998) Prevention of schizophrenia--from a projection to practical planning. Seishin Shinkeigaku Zasshi, 100(8): 501-6.
94. Loebel A.D., Lieberman J.A., Alvir J.M., Mayerhoff D.I., Geisler S.H., Szymanski S.R. (1992) Duration of psychosis and outcome in first-episode schizophrenia. Am. J. Psychiatry, 149(9): 1183-1188.
95. Robinson D.G., Werner M.G., Alvir J.M. et al. (1999) Predictors of treatment response from a first episode of schizophrenia or schizoaffective disorder. Am. J. Psychiatry, 156: 544-549.
96. Wyatt R.J. (1991) Neuroleptics and the natural course of schizophrenia. Schizophr. Bull., 17: 325-351.
97. Craig T.J., Bromet E.J., Fennig S., Tanenberg-Karant M., Lavelle J., Galambos N. (2000) Is there an association between duration of untreated psychosis and 24- month clinical outcome in a first-admission series? Am. J. Psychiatry, 157(1): 60-6.
98. Pharoah F.M., Mari J.J., Streiner D. (2000) Family intervention for schizophrenia. Cochrane Database Syst. Rev. 2.
99. Sackett D.L., Richardson S., Rosenberg W. (1997) Evidence Based Medicine. How to Practice and Teach EBM. London: Churchhill-Livingstone.
100. Emsley R.A. (1999) Risperidone in the treatment of first-episode psychotic patients: a double-blind multicenter study. Risperidone Working Group. Schizophr. Bull., 25(4):721-9.
101. Tsuang M.T., Stone W.S., Seidman L.J., Faraone S.J., Zimmet S., Wojcik J., Kelleher J.P., Green A.I. (1999) Treatment of nonpsychotic relatives of patients with schizophrenia: Four case studies. Biol. Psychiatry 45: 1412-1418.
102. Gupta S., Andreasen N.C., Arndt S., Flaum M., Hubbard W.C., Ziebell S. (1997) The Iowa Longitudinal Study of Recent Onset Psychosis: one-year follow-up of first episode patients. Schizophr. Res., 23(1):1-13.
103. McGorry P.D. (1994) The influence of illness duration on syndrome clarity and stability in functional psychosis: does the diagnosis emerge and stabilise with time? Aust N Z J. Psychiatry, 28(4): 607-19.
104. House A., Bostock J., Cooper J. (1987) Depressive syndromes in the year following onset of a first schizophrenic illness*. Br. J. Psychiatry, 151: 773-9.
105. Husted J.A., Beiser M., Iacono W.G. (1995) Negative symptoms in the course of first-episode affective psychosis. Psychiatry Res., 56(2): 145-54.
106. Mayerhoff D.I., Loebel A.D., Alvir J.M., Szymanski S.R., Geisler S.H., Borenstein M., Lieberman J.A. (1994) The deficit state in first-episode schizophrenia. Am. J. Psychiatry, 151(10): 1417-1422.
107. Albus M., Hubmann W., Mohr F., Scherer J., Sobizack N., Franz U., Hecht S., Borrmann M., Wahlheim C. (1997) Are there gender differences in neuropsychological performance in patients with first-episode schizophrenia? Schizophr. Res., 28(1): 39-50.
108. Bilder R.M., Goldman R.S., Robinson D., Reiter G., Bell L., Bates J.A., Pappadopulos E., Willson D.F., Alvir J.M., Woerner M.G., Geisler S., Kane J.M., Lieberman J.A. (2000) Neuropsychology of first-episode schizophrenia: initial characterization and clinical correlates. Am. J. Psychiatry, 157(4): 549-59.
109. Hoff A.L., Sakuma M., Wieneke M., Horon R., Kushner M., DeLisi L.E. (1999) Longitudinal neuropsychological follow-up study of patients with first-episode schizophrenia. Am. J. Psychiatry, 156(9): 1336-41.
110. Hutton S.B., Puri B.K., Duncan L.J., Robbins T.W., Barnes T.R., Joyce E.M. (1998) Executive function in first-episode schizophrenia. Psychol. Med., 28(2): 463-73.
111. Mohamed S., Paulsen J.S., O'Leary D., Arndt S., Andreasen N. (1999) Generalized cognitive deficits in schizophrenia: a study of first-episode patients. Arch. Gen. Psychiatry, 56(8): 749-54.
112. Saykin A.J., Shtasel D.L., Gur R.E., Kester D.B., Mozley L.H., Stafiniak P., Gur R.C. (1994) Neuropsychological deficits in neuroleptic naive patients with first-episode schizophrenia. Arch. Gen. Psychiatry, 51(2): 124-31.
113. Sobizack N., Albus M., Hubmann W., Mohr F., Binder J., Hecht S., Scherer J. (199) Neuropsychological deficits in the initial acute episode of schizophrenia. A comparison with chronic schizophrenic patients. Nervenarzt, 70(5): 408-15.
114. Sweeney J.A., Haas G.L., Keilp J.G., Long M. (1991) Evaluation of the stability of neuropsychological functioning after acute episodes of schizophrenia: one-year followup study. Psychiatry Res., 38(1): 63-76.
115. Abu-Akel A. (1997) A study of cohesive patterns and dynamic choices utilized by two schizophrenic patients in dialog, pre- and post-medication. Lang Speech, 40(Pt 4): 331-51.
116. Erickson D.H., Beiser M., Iacono W.G., Fleming J.A., Lin T.Y. (1989) The role of social relationships in the course of first-episode schizophrenia and affective psychosis. Am. J. Psychiatry, 146(11): 1456-61.
117. Vazquez-Barquero J.L., Cuesta M.J., Herrera Castanedo S., Lastra I., Herran A., Dunn G. (1999) Cantabria first-episode schizophrenia study: three-year follow-up. Br. J. Psychiatry, 174: 141-9.
118. Hirayasu Y., Shenton M.E., Salisbury D.F., McCarley R.W. (2000) Hippocampal and superior temporal gyrus volume in first-episode schizophrenia [letter]. Arch. Gen. Psychiatry, 57(6): 618-9.
119. James A.C., Crow T.J., Renowden S., Wardell A.M., Smith D.M., Anslow P. (1999) Is the course of brain development in schizophrenia delayed? Evidence from onsets in adolescence. Schizophr. Res., 40(1): 1-10.
120. Velakoulis D., Pantelis C., McGorry P.D., Dudgeon P., Brewer W., Cook M., Desmond P., Bridle N., Tierney P., Murrie V., Singh B., Copolov D. (1999) Hippocampal volume in first-episode psychoses and chronic schizophrenia: a high-resolution magnetic resonance imaging study. Arch. Gen. Psychiatry, 56(2): 133-41.
121. Gold J.M. & Harvey P.D. (1993). Cognitive deficits in schizophrenia. Psychiatric Clinics of North America, 16, 295-312.
122. Saykin A.J., Gur R.C., Gur R.E., et al. (1991). Neuropsychological function in schizophrenia: Selective impairment in memory and learning. Archives of General Psychiatry, 48, 618-623.
123. Rabinowitz J., Reichenberg A., Weiser M., Mark M., Kaplan Z., Davidson M. (2000) Cognitive and Behavioral Functioning in Schizophrenia before the First Hospitalization and Shortly after: A cross-sectional analysis of registry data. Br. J. Psychiatry 177: 26-32.
124. Medalia A., Gold J., Merriam A. (1988) The effects of neuroleptics on neuropsychological test results of schizophrenics. Arch. Clin. Neuropsychol., 3: 249-271.
125. Gold S., Arndt S., Nopoulos P., et al. (1999) Longitudinal study of cognitive functioning in first episode and recent onset schizophrenia. Am. J. Psychiatry, 156: 1342-1348.
126. Ho B.C., Miller D., Nopoulos P. et al. (1999) A comparative effectiveness study of risperidone and olanzapine in the treatment of schizophrenia. J. Clin. Psychiatry, 10: 658-663.
127. Belitsky R., McGlashan T. (1993) The manifestations of schizophrenia in late life: A dearth of data. Schizophr. Bull., 683-685.
128. Harvey P.D., McGurk S.R. (2000) Cost of schizophrenia: A focus on occupational impairment. Economics of Neuroscience, 1: 64-78.
129. Hegarty J.D., Baldessarini R.J., Tohen M. (2000) One hundred years of schizophrenia: A meta-analysis of the outcome literature. Am. J. Psychiatry, 151: 1409-1416.
130. Bartels S.J., Mueser K.T., Miles K.M. (1997) Functional impairments in elderly patients with schizophrenia and major affective disorders living in the community: Social skills, living skills, and behavior problems. Behavior Therapy, 28: 43-63.
131. Davidson M., Harvey P.D., Powchik P., et al. (1995) Severity of symptoms in chronically institutionalized geriatric schizophrenic patients. Am. J. Psychiatry. 152:197-207.
132. Arnold S.E., Gur R.E., Shapiro R.M., et al. (1995). Prospective clinicopathological studies of schizophrenia: Accrual and assessment of patients. Am. J. Psychiatry, 152, 731-737.
133. Harvey P.D., Leff J., Trieman N., et al. (1997) Cognitive impairment and adaptive deficit in geriatric chronic schizophrenic patients: A cross national study îin New York and London. Int. J. Ger. Psychiatry 12:1001-1007.
134. Harvey P.D., Davidson M., Powchik P. Parrella M., White L., Mohs R.C. (1992) Assessment of dementia in elderly schizophrenics with structured rating scales. Schizophrenia Research, 7: 85-90.
135. Harvey P.D., Moriarty P.J., Friedman J., et al. (2000) Differential Preservation of Cognitive Functions in Geriatric Patients with Lifelong Chronic Schizophrenia: Less Impairment in Reading Compared to Other Skill Areas. Biol. Psychiatry 47: 962-968.
136. Heaton R., Paulsen J., McAdams L.A. (1994) Neuropsychological deficits in schizophrenics: Relationship to age, chronicity and dementia. Arch. Gen. Psychiatry, 51: 469-476.
137. Davidson M., Harvey P., Welsh K.A., Powchik P., Putnam K.M., Mohs R.C. (1996) Cognitive functioning in late-life schizophrenia: a comparison of elderly schizophrenic patients and patients with Alzheimer's disease. Am. J. Psychiatry, 153: 1274-1279
138