Odatã cu publicarea în Monitorul Oficial - Partea I, nr. 589 din 8 aug. 2002, a Legii nr. 487 („Legea sãnãtãtii mintale si a protectiei persoanelor cu tulburãri psihice“) ia sfârsit un proces îndelungat, început în 1991 cu elaborarea unei prime schite de proiect a prevederii legislative de reglemantare a internãrii non-voluntare, care urma sã înlocuiascã Decretul nr. 313/19801.

Acel proiect a fost rezultatul consultãrilor cu reprezentanti ai Consiliului Europei si ai OMS, prin intermediul „Comitetului de eticã, drept si psihiatrie“ din Paris, coordonat de dr. Claude Louzoun, care a si fost mandatat de OMS sã îl supervizeze.

De-a lungul anilor acest proces a antrenat forte si idei noi, odatã cu evolutiile contactelor internationale ale psihiatrilor români interesati de o reformã realã a profesiunii lor, sau cu modul lor de organizare si afiliere, pentru cã la începutul anilor nouãzeci luau nastere Liga Românã de Sãnãtate Mintalã si Asociatia Românã de Psihiatrie. Nu în ultimul rând, în aceeasi perioadã se înregistrau mutatii semnificative în chiar principiile si tendintele legislative europene, precum si în cele ale organismelor internationale (ONU, OMS).

Dacã prima schitã elaboratã de specialistii români urma modelul noii legi franceze în materie, promulgatã în 1990, dupã 152 de ani de functionare a celei care a precedat-o, a devenit evident cã acel text era depãsit chiar din momentul redactãrii lui. De ce?

Pentru cã în acelasi timp cu redactarea proiectului nostru, OMS (prin cele 10 principii pentru protectia persoanelor cu tulburãri psihice) si ONU (prin Anexa Rezolutiei nr. 46/119/1991, cuprinzând si ea 25 de principii „pentru protectia persoanelor care suferã de o boalã mintalã si pentru îmbunãtãtirea îngrijilor în domeniul sãnãtãtii mintale“) oficializau noile standarde internationale ale legislatiilor nationale din domeniul sãnãtãtii mintale.

De altfel, în anii care au urmat în toate tãrile europene, din vest si din est, legislatia privitoare la persoanele cu suferinte mintale a fost revizuitã în acord cu cerintele acestor standarde. Chiar si legea francezã, nr. 90-527 din 27 iunie, 1990 a trebuit sã fie armonizatã cu noile standarde, la nici doi ani de la promulgare. În 1997, spre exemplu, tãri ca Mongolia sau Moldova adoptau propriile legi în domeniu, cu texte armonizate cu aceleasi standarde.

Dupã cum cititorii revistei noastre stiu, proiectul acestei legi a fost publicat în nr. 2-3/2000, pp. 139-144 al revistei noastre, dupã supervizarea lui de cãtre experti ai Biroului de la Geneva al OMS si dupã depunerea lui la Ministerul Sãnãtãtii (în 6 dec. 1999). Publicarea lui în revista nationalã a psihiatrilor români a urmãrit informarea nemijlocitã a acestora, cât si - implicit - invitatia la studierea si amendarea lui de cãtre oricine putea oferi solutii si formulãri mai bune.

Pe de altã parte, pânã în vara acestui an, autorii proiectului au participat la mai multe runde de consultãri la comisiile de specialitate ale Parlamentului, la Consiliul Economic si Social, la Ministerul Sãnãtãtii si Familiei pentru a rãspunde cu argumente diferitelor propuneri de amendamente sau a le accepta, dupã caz, sau pentru a ameliora anumite formulãri din textul initial în concordantã cu rigorile legislative.

Chiar dacã autorii proiectului (dr. R. Mihailescu, conf. dr. C. Oancea, dr. Bogdana Tudorache si subsemnatul) au depus eforturi sustinute pentru a contracara imixtiunile (nefericite) în textul initial, finalmente nu au reusit decât sã-i salveze spiritul, nu si - totdeauna - litera legii.

Am cita, de exemplu, mentionarea la art. 53 al. 2 si art. 54 al. 2 a expresiei „o altã comisie medico-legalã“ si - respectiv - „efectuarea unei noi expertize medico-legale“ care sunt total inadecvate într-un text în care nu se vorbeste, nicidecum, de delicventa psihopatologicã!

Consecintele aparitiei acestei legi sunt multiple. În primul rând, ea acoperã un gol legislativ întrucât face parte din asa-numitul pachet legislativ al acquis-ului comunitar. În al doilea rând, introduce standardele moderne ale internãrii nevoluntare si terminologia adecvatã acestora (înlocuind - de pildã - sintagma „bolnav psihic“ cu cea nestigmatizantã de „persoanã cu tulburãri psihice/mintale“). Stabileste procedurile care limiteazã posibilitatea abuzului psihiatric, ca si garantiile recomandate de OMS si ONU, în documentele amintite, pentru prezervarea libertãtilor fundamentale ale unei persoane aflatã în postura dilematicã, din punct de vedere constitutional si etic, de a i se restrânge temporar libertatea individualã. În al treilea rând, conferã explicit pentru prima oarã la noi valoare de lege unor deziderate ale psihiatrilor si celorlalti profesionisti din domeniu, cât si unor principii ale profesiunii medicale în general, ale psihiatriei si sãnãtãtii mintale în special, privitoare la politica oficialã din domeniul sãnãtãtii mintale, la normele de îngrijire, la structura unitãtilor si serviciilor de asistentã, la drepturile pacientilor nostri, la finantarea serviciilor de îngrijire sau la modalitatea de stabilire a diagnosticului psihiatric. În ultimul rând, desigur cã toate aceste prescriptii legale vor putea deveni un instrument eficient pentru cei care doresc reformarea realã a psihiatriei si a politicilor de sãnãtate mintal în aceastã tarã, dar vor constitui si un mijloc prin care profesionistii vor accede mai usor la rigoarea profesionalã, iar pacientii lor la instrumentul de cuantificare a acesteia… Credem si sperãm cã, pânã la urmã, aceastã lege îi va apãra deopotrivã pe pacienti, ca si pe cei care îi trateazã.

Asa cum remarcam mai sus, legea sãnãtãtii mintale a fost rezultatul unui proces si al unei tendinte de schimbare a mentalitãtii, manifestate în câteva centre din tarã, unde s-au constituit echipe de psihiatri reformisti (Timisoara, Iasi, Craiova) si prin diverse forme (înfiintarea de structuri ambulatorii moderne la Craiova sau Timisoara, scoli de nursing psihiatric la Iasi sau Bucuresti, editarea de periodice cu difuzare gratuitã nationalã care au publicat programatic diverse documente legate de principiile etice, drepturile pacientilor etc., asa cum a procedat buletinul „Conexiuni“ editat de Liga Românã de Sãnãtate Mintalã, cu sprijinul financiar al Geneva Initiative on Psychiatry s.a.). Ar mai trebui amintit auditul OMS din 1999, primul contact în tara noastrã de acest gen si de aceastã amploare cu un întreg grup de experti si înalti functionari OMS, aparitia „Tratatului de sãnãtate mintalã“, a monografiei „Eticã si psihiatrie“ de Chiritã si Chiritã, cele câteva congrese internationale care au avut loc în tarã în ultimii ani, precum si profesionalizarea unor directii de activitate prin evidenta tendintã asociativã a psihiatrilor români (relansarea Asociatiei Psihiatrice Române în 1999, înfiintarea Asociatiei Române de Psihofarmacologie, activitatea diverselor asociatii non-guvernamentale care au deschis calea unor proiecte internationale menite sã îmbunãtãteascã asistenta psihiatricã s.a.).

Nu credem cã exgerãm dacã afirmãm cã aparitia Legii sãnãtãtii mintale marcheazã un moment istoric pentru psihiatria nationalã, consfintind valabilitatea eforturilor depuse de o sumã de psihiatri români din întreaga tarã, de-a lungul unui deceniu de cãutãri, dintre care nu putine încununate de succes.

Sã nu uitãm, înainte de orice, cã este primul document oficial al forului legislativ al tãrii dedicat psihiatriei si sãnãtãtii mintale, dupã 106 ani, câti s-au scurs de la promulgarea Regulamentului legii asupra alienatilor din 13 Noiembrie 1896, abrogat desigur sub vechiul regim. Este o premierã cu adevãrat istoricã, de bun augur, care ne obligã, dar obligã si societatea româneascã sã tinã seama de nevoile suferindului psihic, un cetãtean ca toti ceilalti din punctul de vedere al drepturilor sale fundamentale.

Putem spune asadar cã psihiatria românã pare sã înceapã cu bine secolul 21.